Dezastru

Pun pariu că ai putea spune că-s un dezastru, dar măcar arăt bine în mica mea rochie negară. Eram sursa tuturor bârfelor,tuturor șoaptelor, aseară. Toată lumea avea prea puțin sânge și prea mult alcool; eram toți artiști frustrați, uitați de societate. Toți se distrau prea mult în hainele lor prea mici și prea elegante, prea murdare de păcatele nopții și băutura ieftină.

Doar eu nu aveam aer. Mă sufocau strigătele de fericire, dansurile numeroase, săruturile fugare, rochiile care arătau puțin prea mult. Eu m-am împrăștiat pe podele de bar prea mult timp și nu m-a cules nimeni, nu m-a dus nimeni în căminul lor, încercând să-mi elibereze trupul din mica mea rochie neagră.

Eu sunt o fantasmă. M-au văzut toți dar nu m-a văzut nimeni. Am fost sufletul petrecerii dar nici măcar n-am fost prezentă. Eu nu sunt decât o iluzie. Sunt planta din colțul camerei, de lângă fereastra goală, cea cu care vorbești când te simți singur. Ți-ai creat toată existența pe baza a ceva ce nu are sânge, ci clorofilă și nu se îmbată de la alcoolul tău, ci moare. Asculți vorbele unei ființe mute și vorbești cu ceva ce nu te poate auzi. Dar asta te face fericit.

Te-ai fi așteptat vreodată la asta? Credeai că știi ce e dragostea? Cum e să iubești ceva ce nu te atinge niciodată? Cum e să săruți pielea catifelată a unei iubite senzuale care există doar în capul tău? Asta înseamnă să visezi? Asta e tot?

Sunt doar o mică floare în universul tău de rochii mulate și tocuri înalte. Nu sunt iubirea. Nu sunt un dezastru cu piele moale și buze roșii. Sunt un dezastru cu frunze și flori albe. Sunt doar un observator al dezastrului tău.

Diana

870//09//06//17//03

Cifre. Urăsc cifrele. Sunt exacte. Sunt rigide. Nu dau posibilitatea unei schimbări,unei estimări,unei rotunjiri. 870. Nu 870-ceva, sau 870-fără. 9. Nu 8. Nu 7. Cifre. Literele sunt atât de maleabile,atât de melodioase. Totul e format din litere. Dragostea are litere,nu? Da, 9 litere. 9. Nu 8. Nu 7.

În litere mi-am scris mereu scrisorile, dorul, suspinele, fericirea și drumul. Și chiar dacă am folosit cuvinte mărețe sau ghicitori bine puse la punct, oamenii au înțeles mesajul. Așa că scriu, acum, în această zi importantă, în această zi în care Universul e absolut monstruos, scriu tot ce vreau să-mi transmit în cifre.

//09//06//

Era un bărbat înalt,robust, în vârstă de aproximativ 50 de ani. Era un bărbat condus de rațiune, dar care-și impunea și puțină,foarte puțină pasiune în viața sa. Era un bărbat cu o figură nu foarte plăcută, cu pielea aspră și albă. Era un bărbat cu o frunte lată, abruptă ca un munte, care avea la bază cele două sprâncene negre,groase și drepte sub care se ascundeau ochii mici,căprui,triști. Atunci când vorbea, vocea sa era calculată,rece,improprie. Când își mișca picioarele, mâinile încercau să imite mișcările ca niște copii învățați să scrie în aerul cald,umed,irespirabil al unei biserici. Când privea ceva, parcă i se nășteau lumini în pupile, dar erau apoi omorâte căci îți găsea un alt subiect analizabil.
Cifre. Eu urăsc cifrele. Dar el urăște literele,pentru că sunt confuze. Literele sunt interpretabile, ele nu oferă siguranță. Dar cifrele sunt ondulate, oferă certitudine, sunt infinite. Litere sunt doar câteva, dar ce poți face din cifre!... 0906.Cifrele nu mai există pentru el de când a aflat semnificația lor.

//17//03//

Era o femeie despre al cărei portret fizic nici nu-mi pot permite să vorbesc, pentru că el este indefinit. Totul este indefinit, totul este infinit. Era o femeie care ura cifrele.Literele îi ofereau mai multă credință,pace,viață. 1703.Literele nu mai înseamnă nimic,le-am înlocuit cu cifre.

//870//

Urăsc cifrele,mai ales azi.

Diana

Prima mea dragoste

Prima mea dragoste a fost un băiețel nesemnificativ ,când trebuia să fiu eu însămi. Frumos,dar a fost o pierdere de timp. Îmi spunea că scrie despre toate lucrurile pe care le îndrăgea; nu a scris nici măcar o dată despre mine. Poate că nu eram o sursă de inspirație mai bună decât un obiect oarecare. Nu eram un om, în opinia lui, nu eram un lucru, nu eram o culoare, nu eram un sunet, nu eram un miros. Eram un simplu moment.

Îmi spunea că sunt lumea lui, dar avea galaxii întregi care se năşteau şi mureau în ochii săi negri. Ce înseamnă o lume pe lângă un Univers?! Eu eram satelitul lui;dar el era fascinat de planete, le studia, le îndrăgea. Eu eram o floare, el iubea copacii. Eu eram albastrul cerului, el iubea albastrul mării. Eu eram lumina ochilor lui,dar el mereu stătea în întuneric. Cum să-ți strălucească pupilele în negură?!

Prima mea iubire a durat o vară; nici nu-i mai ştiu culoarea ochilor. Spun doar că ei erau negri ca să nu fiu nevoită să vorbesc despre sufletul lui. Prima mea iubire nici n-a fost iubire. A fost curiozitate; şi m-a dus destul de departe,dar pe ce drum? Sunt doar muritor, n-am timp! N-am timp să iubesc,să greşesc şi să scriu despre asta de fiecare dată. N-am timp şi n-am voință. Şi n-am putere.

Prima mea dragoste avea un chip frumos,cu trăsături aparte. Dar a fost o pierdere de timp pentru mine. Şi eu am fost acelaşi lucru pentru el; căci eu cred în reciprocitate. Cred că prima mea dragoste avea totuşi pupilele albe pentru că nu mi-am văzut niciodată reflexia în ochii lui.

Prima mea dragoste a fost doar o amintire dintr-o utopie creată în fum de tutun ieftin şi alcool prea tare. Pentru că suna prea frumos numele lui rostit de vocea mea.Pentru că scria poezii mult prea romantice pentru realitatea noastră improprie. Azi, când scriu ,tu crezi că el chiar există. Ieri, când îl vedeam, şi eu credeam asta. Mâine, când mă vei privi în ochi şi vei vedea că-s goi, vei şti că el nu e nimic. Şi tocmai din acest motiv nici eu n-am fost nimic pentru el. Eu am visat frumos cu ochii deschişi la un băiat cu părul negru şi ochii ca sufletul lui.

Şi ,totuşi, ce culoare aveau ochii primei mele iubiri?

Diana

Totul e o neînțelegere

Omul stă în fața soarelui și privește. De la un capăt la altul al lumii,poate nu e decât această imagine simplificată,repetată,multiplicată: un om care stă în fața soarelui și privește marea fremătătoare,pustiul arzător,aerul verii tremurând,pasărea care se ridică,pasărea care cade. Un câmp,o stâncă sub vânt. Mai departe,iarbă scundă,săracă,flori albe,mici,tremurate și ele. Eu scriu „mâine soarele va răsări peste lume” și tu poți citi „mâine soarele a răsărit peste lume”; bețișorul copilului zgârie cuvinte pe nisip: viață,moarte,ură,dragoste,curaj,teamă,lașitate,speranță,început și sfârșit. Marea freamătă lin. Femeia va ridica, femeia ridică părul, el urmărește mișcările somnolente,soarele se va înălța peste ei. Se înalță.

Vorbirea înseamnă timp. „Timp” înseamnă timp. Tu taci. Tu privești. Tu curgi,eu vorbesc. Ea întinde piciotul, lasă apa să-i umezească degetele,unghiile sidefii,articulațiile mărunte,mecanismele piciorului gol. Apa e rece,transparentă, e incoloră,inodoră,insipidă; stai jos,foarte bine, apa e sărată,marea trimite spre ea vietăți,mii,miliarde de vietățo,de departe,de demult,din noaptea speciilor. Marea îi așteaptă trupul. E un fel de a spune. De fapt, nimeni nu așteaptă pe nimeni.

Ea privește peste valurile mișcătoare,peste materia lichidă și în veșnică frământare. Privește pierdută în zare,dar orizontul nu depășește limita celor douăzeci și nouă de kilometri și în depărtare un vapor piere încet dincolo de această linie și dincolo de marginea ochiului ei. N-a făcut niciun pas, știe că el o privește,că soarele se ridică, știe că poate mâine nu va mai fi. Își închipuie cum o floare crește pe o planetă îndepărtată, cum un bărbat așteaptă o femeie,își amintește scrisoarea de dragoste,scrisoarea de moarte. El o privește. Poate nici nu e ea. Când s-au întâmplat toate astea? Demult,niciodată,niciunde. Într-un oraș stăin,într-o casă străină,cu mobile familiare. Își amintește totul, din depărtare,din memoria cărnii,nu a minții. Mâna lui seara odihnindu-i-se pe abdomen. Transpirația blândă,mirosul ei de femeie,unic și tandru,piciorul frecând încet așternutul. Din trecut,o herghelie de cai, ca o năpastă pe un câmp ars de sare. Spinări lucind stins în soarele verii,sarea albind, curgând printre ierburi. În zare,crângul de plopi,iarbă rară,miros amărui.

Totul e o neînțelegere. Marea e aici,la capătul pământului. La capătul lumii. Ea trece prin camere ca o flacără blondă,am venit,se grăbea,mâine nu va mai fi,adică azi,când citești.

O carte uriașă. Semne și semne și semne. Gesturi de tandrețe,priviri furișate,mângâieri furate în săli de cinematograf. Priviri pe care nu le-ai simțit. Carte cu scris nou,suprapus cuvintelor vieții tale pe care ai încercat să le ștergi și n-ai reușit. Literele de sânge la suprafață,pătând albl foilor de hârtie, mirosul fad și sărat de sânge vâscos. Carte care se scrie atât de greu. Imposibil. Vântul bate, rostogolește nisipul. Soarele se ridică. Se poate. Cât spui se ridică. Ea își aduce aminte. Nu-i adevărat. Ea trăiește. Cuvintele scrisului vechi ies la iveală ca niște pete de sânge,scot capul prin plasa tare a rațiunii. Odată cu obiectele,cu privirile,cu sunetul pașilor,scot capul ca niște vietăți care ies din mare. Din cotloanele timpului.

Diana

Oamenii

„Oamenii nu intră la întâmplare în viețile noastre,noi îi chemăm.” Noi ne alegem ce fel de persoane să găsim,pe stradă,sau într-o cafenea,pe o bancă sau în locul nostru special. Noi ne formăm singuri câte un zid construit din persoane de diferite tipuri, din figuri aparținând unor clase sociale diferite. Avem câte o cunoștință pe care o corelăm cu fiecare sentiment în parte; o persoană blândă pentru afecțiune, un ironic incurabil pentru amuzament, un bogătaș pentru finețe, un romantic pentru dragoste, un paranoic pentru dramă, un prieten pentru viață.

Societatea din zilele noastre se bazează pe fraternitate, pe reciprocitate, dacă analizăm din punct de vedere teoretic. Dar, practic vorbind, societatea este susținută de oameni de toate felurile,de toate culorile,de ambele sexe, de oameni diferiți în felul lor,care nu cred în reciprocitate,ci în afaceri bine puse la punct care să aibă beneficii comune. Nu, nu vorbesc despre interese; ci,pur și simplu analizez piața.

Un pesimist convins găsește ,de cele mai multe ori, un sprijin emoțional într-un optimist de-o viață. Astfel, cel din urmă are parte de realitate din partea pesimistului și a gândirii sale, iar pesimistul are ocazia de a gusta puțin din dreptul lui la fericire. E o afacere bine plănuită,nu-i așa? Și în dragoste căutăm o persoană opusă nouă,să ne completeze,să pună semnele de punctuație în propoziția vieții noastre pentru a-i da un alt înțeles, pentru a ne asigura încă un punct de vedere, pentru a ne ajuta să ne lărgim orizonturile.

Avem nevoie de oameni, cu toții avem nevoie de alții în jurul nostru. Fie pentru a ne ridica la Cer, fie pentru a ne atenua căderea. Căutăm ființe diferite, pentru că propria noastră persoană nu ne ajunge, nu ne satisface psihic și nici fizic, dacă urmăm procesul logic al analogiei. Chiar dacă majoritatea nu ne dorim alte prezențe în jurul nostru, subconștientul realizează că avem nevoie de ele,

„Oamenii nu intră la întâmplare în viețile noastre,noi îi chemăm.” Și fiecare om are rolul său în dezvoltarea noastră personală. 

Diana

Un sentiment nou

Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin, dar nu te mai simți atât de străin?
E oare șoapta cea mai slabă din mintea mea cea care materializează prima și dă naștere imaginii detaliate? Eu n-am văzut niciodată fericirea ca fiind ceva. Fiecare stare avea forma sa, tristețea era albă și circulară, monotonia era gri,ca un labirint fără ieșire. Fericirea nu a fost,pentru mine, nimic altceva în afară de termen în sine. Nu i-am dat o definiție proprie în mintea mea, nu am categorisit-o ca fiind o stare pozitivă sau negativă, nu i-am atribuit o formă, sau o culoare, sau o amintire. Poate voi putea să-i pun ca descriere numele tău într-o zi.
Poate fericirea nu se materializează până când nu ești ridicat de pe pământ de cineva. Până ce acel cineva te privește în ochi iar tu îl privești inapoi în același fel ,n-ai de unde să știi cum e să fii fericit. Atribiundu-i noțiunii de dicționar o voce,două pupile și o amintire, prinzi curaj să trăiești mai mult, să treci prin sentimente mai vaste,prin trăiri cu semnificații ascunse.
Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin,dar nu te mai simți atât de străin?
E oare strigătul cel mai feroce al subconștientului tău care te anunță că greul începe? Ah,dar fericirea e atât de simplă! E lipsită de dificultate, în același fel în care supărarea e lipsită de substanță și motive zilele astea. Eu încep să văd fericirea ca ceva. Începe să aibă o formă,dar e doar o linie discontinuă deocamdată. Însă răbdarea nu învinge sufletele tari, așa că voi alerga în jurul unui început până am să-l pot face un moment divin; poate acea linie discontinuă se va transforma într-un sentiment nou, dragoste.

Diana

794-795

Spune-mi că ești liber pentru că nu te temi să iubești ceea ce va muri și uită-te la mine înțelegând efemeritatea mea. Iar dacă simți vreodată că m-ai fi putut iubi mai mult dacă tăiam flori în loc de propriile-mi încheieturi, mai bine pierde-te în neant fără să-mi mai lași vreun cuvânt. De ce? Pentru că tu știi cel mai bine punctul meu slab,unde doare și din ce cauză,știi că e un instinct involuntar.

Și mai știi că sunt lașă; niciodată nu am terminat ceea ce începusem, niciodată nu am avut tăria să-mping metalul rece și ascuțit prin epiderma firavă. N-am să-mi sting lumânarea singur nicidoată,dar nu pentru că pot mai mult de atât,ci tocmai pentru că nu pot.

Ai simțit vreodată și dorință,și repulsie simultan?Atât de important este sfiosul sânge al venelor pentru mine; atât de important încât aș sfâșia carnea de pe oasele mele doar pentru a-i vedea culoarea timp de câteva secunde. Suicidul e interzis de legile eticii, dar eu nu scriu despre suicid; eu scriu despre durere și plăcere, despre contopirea lor. Eu scriu păcate,nu rugăciuni.

Ți-am spus odată că eu caut iadul libertății; iar tu mi-ai răspuns, senin,că-l vom găsi împreună. Că întregirea sufletelor noastre amare va fi răget de bestie,nu cântec angelic și că va aduce toți demonii și toate fantasmele pe pământul rece și impropriu. Dar de atunci a trecut mult timp, iar eu m-am gândit la altceva; eu să caut libertatea și tu să găsești iadul. Ai acceptat metoda mea fără cuvinte, involuntar, prin felul tău de a fi distructiv. Ai alergat apoi printre mormintele cuvintelor mele nespuse, ai alergat desculț și strigai în șoaptă nimicuri romantice ca să mă aduci înapoi.

Dar eu nu te-am mai primit în mausoleul meu,pentru că știam că mereu se va termina în același fel. De ce? Eu îți dăruiesc mai mult decât necesarul tău,mai mult decât ai nevoie. Eu n-am să te iubesc niciodată. Tu n-ai să te oprești din a mă iubi cu ura ta caracteristică.

Te cunosc,chiar dacă tu crezi că ești ascuns; de fapt, eu te-am citit de prima dată. Te-am adus în situații imposibile și stări cu totul vulgare de povestit și te știu mai bine decât mă voi știi pe mine vreodată. Dar noi ne identificăm unul cu celălalt,prin antiteze și în basme. Tu ești Răul,eu nu știu ce sunt. Ești Lucifer, eu nu știu ce stea sunt. Nu știu nici în ce constelație mă găsesc; știu doar că stau aici de ani întregi, decenii. Au trecut vieți de când nu m-am clătinat, nici măcar n-am clipit. Iar tu te-ai învârtit în jurul meu,mi-ai alungat toți sateliții,m-ai golit de emoții și gânduri, de independență. Mi-ai răpit puterea și ai ascuns-o, ai omorât-o;m-ai lăsat fără nimic.De aceea îmi voi da mie permisiunea de a-mi scuipa inima și plămânii afară în timp ce aberez despre ceva irelevant pentru multă lume,căci sunt mulți care nu înțeleg.

Durerea are mai multe forme,mai multe subcategorii. Există supărarea,cea mai comună,cea mai slabă. Apoi urmează tristețea,care poate dura ani întregi,dar nu îți schimbă viața. Iar cea mai intensă formă de durere este fericirea. Probabil te întrebi cum este posibil să pun alături doi termeni antitetici. Ei bine,vezi tu,puțini oameni suferă de fericire: nenorociții care se îndrăgostesc și nebunii.

În prima categorie mă pot da exemplu pe mine,mizerabilul amorezat din trecut,iar pentru cea de-a doua, pe lunaticul care scrie aceste tâmpenii acum, adică eu cel din banalul prezent. Cum mă omoară pe mine fericirea? Prin inexistența sa; da, fericirea e doar o idee,un ideal,o utopie, un mod de viață al morților. Fericirea,se spune, este totul. Dar fericirea,spun eu, nu este nimic. Și,prin urmare,toate diminețile răcoroase în care îmi spuneai că te simți împlinit și fericit lângă mine mă lăsau rece; puteai foarte bine să-mi spui că te îngrop în lacrimi și cuvinte banale. Aș fi zâmbit mai frumos.

Când am să-ți spun eu lucruri despre fericirea pe care mi-o produci, atuncii să știi că s-a terminat; atunci să pleci departe și să uiți numele meu, căci eu l-am uitat deja pe al tău.

Diana