Omul stă în fața soarelui și privește. De la un capăt la altul al lumii,poate nu e decât această imagine simplificată,repetată,multiplicată: un om care stă în fața soarelui și privește marea fremătătoare,pustiul arzător,aerul verii tremurând,pasărea care se ridică,pasărea care cade. Un câmp,o stâncă sub vânt. Mai departe,iarbă scundă,săracă,flori albe,mici,tremurate și ele. Eu scriu „mâine soarele va răsări peste lume” și tu poți citi „mâine soarele a răsărit peste lume”; bețișorul copilului zgârie cuvinte pe nisip: viață,moarte,ură,dragoste,curaj,teamă,lașitate,speranță,început și sfârșit. Marea freamătă lin. Femeia va ridica, femeia ridică părul, el urmărește mișcările somnolente,soarele se va înălța peste ei. Se înalță.
Vorbirea înseamnă timp. „Timp” înseamnă timp. Tu taci. Tu privești. Tu curgi,eu vorbesc. Ea întinde piciotul, lasă apa să-i umezească degetele,unghiile sidefii,articulațiile mărunte,mecanismele piciorului gol. Apa e rece,transparentă, e incoloră,inodoră,insipidă; stai jos,foarte bine, apa e sărată,marea trimite spre ea vietăți,mii,miliarde de vietățo,de departe,de demult,din noaptea speciilor. Marea îi așteaptă trupul. E un fel de a spune. De fapt, nimeni nu așteaptă pe nimeni.
Ea privește peste valurile mișcătoare,peste materia lichidă și în veșnică frământare. Privește pierdută în zare,dar orizontul nu depășește limita celor douăzeci și nouă de kilometri și în depărtare un vapor piere încet dincolo de această linie și dincolo de marginea ochiului ei. N-a făcut niciun pas, știe că el o privește,că soarele se ridică, știe că poate mâine nu va mai fi. Își închipuie cum o floare crește pe o planetă îndepărtată, cum un bărbat așteaptă o femeie,își amintește scrisoarea de dragoste,scrisoarea de moarte. El o privește. Poate nici nu e ea. Când s-au întâmplat toate astea? Demult,niciodată,niciunde. Într-un oraș stăin,într-o casă străină,cu mobile familiare. Își amintește totul, din depărtare,din memoria cărnii,nu a minții. Mâna lui seara odihnindu-i-se pe abdomen. Transpirația blândă,mirosul ei de femeie,unic și tandru,piciorul frecând încet așternutul. Din trecut,o herghelie de cai, ca o năpastă pe un câmp ars de sare. Spinări lucind stins în soarele verii,sarea albind, curgând printre ierburi. În zare,crângul de plopi,iarbă rară,miros amărui.
Totul e o neînțelegere. Marea e aici,la capătul pământului. La capătul lumii. Ea trece prin camere ca o flacără blondă,am venit,se grăbea,mâine nu va mai fi,adică azi,când citești.
O carte uriașă. Semne și semne și semne. Gesturi de tandrețe,priviri furișate,mângâieri furate în săli de cinematograf. Priviri pe care nu le-ai simțit. Carte cu scris nou,suprapus cuvintelor vieții tale pe care ai încercat să le ștergi și n-ai reușit. Literele de sânge la suprafață,pătând albl foilor de hârtie, mirosul fad și sărat de sânge vâscos. Carte care se scrie atât de greu. Imposibil. Vântul bate, rostogolește nisipul. Soarele se ridică. Se poate. Cât spui se ridică. Ea își aduce aminte. Nu-i adevărat. Ea trăiește. Cuvintele scrisului vechi ies la iveală ca niște pete de sânge,scot capul prin plasa tare a rațiunii. Odată cu obiectele,cu privirile,cu sunetul pașilor,scot capul ca niște vietăți care ies din mare. Din cotloanele timpului.
Diana
