Acum

                      ACUM. adv.1.În prezent,în momentul de față; actualmente;în
                      împrejurările actuale.2.Îndată,imediat,numaidecât.Lat.  „eccum 
                             modo”.

Ai spus că mă iubești acum, iar eu, în lumea mea neverosimilă și subdiocră, am căutat în nenumărate dăți sensul lui „acum”. Adverb de timp, însemnând „în momentul de față”, în principiu. Lucruri neînsemnate pentru mine, căci nu vreau să învăț despre „acum”, cum să-l folosesc. Cum arată întruchiparea acestui cuvânt? Dacă analizez complexitatea timpului și a tuturor elementelor primordiale văzute prin fumul albăstrui al țigaretei lui, „acum” nu mai pare atât de simplu,atât de cert.Acum nu este acum. Pentru că nu trăiesc ceea ce vreau și ceea ce mă face pe mine, ca ființă primară, fericit. Eu trăiesc în „atunci”, „acolo”, „poate”, nu în „acum”, „aici”, „da”.

Am omorât o parte din mine ca să te las să trăiești neschimbat. Nu-ți cer nimic în schimb, dar mă aștept să primesc un moment în care conștientul să-i strige inconștientului „Acum simt”. Iar acel „acum” să însemne că în ochii mei nu mai e întuneric; ești tu. Și că dac-aș fi chiar și în Rai,dar fără tine, n-ar fi decât moarte. 

Când începe „acum”?

Diana

Nu scriu despre tine

Nimeni n-a scris, pictat, sculptat, modelat, construit sau inventat vreodată decât pentru a ieși din Iadul lor. O linie fină și o umbră subtilă mă ridică la Soarele iertător; îmi înving, prin arta mea, pământul,mormântul și destinul. O pânză finalizată, cu o semnătură inconfundabilă, mă adoarme la fiecare apariție a stelelor. Arta menține viața...

...Doar ca să crești și să te omoare doi ochi pe care-i știi atât de bine dar nu-i cunoști deloc. Scriu acum pentru că nu mai pot vorbi. Vocea mea e aproape dusă, dar sunt bine, pentru că mi-ai spus odată că sunt un tablou frumos; o operă de geniu!...picturile nu vorbesc. Scriu,dar mă dor încheieturile. Totuși, sunt bine; mă dor pentru că nu mi-ai strâns mâna destul de tare. Și scriu despre dragoste, chiar dacă mi-am promis că n-am să mai fac asta niciodată. Dar, de fapt, nu scriu despre dragoste, nu scriu nici măcar despre tine. Scriu despre arta mea.

Compuneam,acum mult timp, fraze frumoase despre ochii tăi. Am scris chiar că aveai ace în pupile. Și te uitai la mine în timp ce-ți aprindeai o țigară. Cât mi-aș fi dorit să fiu eu filtrul amărâtei ăleia de țigări! Cu ce mă ajuta o privire când eu voiam să-mi atingi buzele cu ale tale, să-mi strângi mâinile obosite de atâtea scrisori de dragoste scrise și cântate la vechiul pian de fildeș?! Voiam să fiu țigara aceea, chiar dacă aș fi fost efemeră. Ea era aproape de tine, așa cum îmi doream eu. M-ai fi aruncat într-un colț. Ai fi aprins o alta după puțin timp...chiar mă asemăn cu una dintre țigările tale consumate.

Ți-am spus, odată, că ești un portret rece. Erai arta mea. Erai și pânza, și uleiul colorat, și pensula fină. Dar, mai întâi de toate, erai ideea dumnezeiască și prima linie. Nu mai pictez acum. Ce glumă bună sunt! Ce macabru. Cum să iubești ceva ce face artă ca să ajungă în Iad? Ce prostie din partea mea! Ce nesăbuință din partea mea, să cred că încercai să te salvezi,când tu te omorai prin tot?

Nimeni n-a făcut artă decât pentru a ieși din Iadul lor, de asta mă întreb dacă ești măcar real.

Diana