Totul se termină.

E greu să  te ții pe linia de plutire,știi? Toți voi câte ceva de la tine, trebuie să te împarți în prea multe bucăți.
Inima mereu am dat-o la o parte , n-am implicat-o,crezând că e mai bine. Dar unele lucruri nu trebuiau să fie analizate decât de inimă. Am greșit.
Mintea o pun mereu să consulte prea multe probleme,care de obicei nu sunt ale mele. Și mă pierd printre griji. Așa am ajuns cum sunt azi. Paranoică,spun unii. Sunt , de fapt, precaută,prea grijulie.
Imaginația e mereu plecată. Zboară ,nu obosește niciodată. Totdeauna creez. Orice. Când sunt tristă,schițe peste schițe, când sunt fericită, iau pensula în mână,iar când nu știu ce simt exact, scriu aici.
Acum mă simt pierdută,într-un fel. Aproape părăsită,singură. A plecat și inima,a plecat și mintea,a plecat și imaginația,au plecat și oamenii. Probabil,am avut o zi proastă. Sau , a fost cumva o zi prea bună? Nu știu. Indiferența e cea care mă omoară acum. Dar, e doar o zi,nu o viață.Și,oricum,totul se termină.

Diana.

Infinit.

Mi-l amintesc şi acum,oceanul,abia mă aştepta. Voia să-mi arate tainele lui,dar eu n-am acceptat.Frica e cea care ne dă regrete...Oceanul,n-am să îl uit niciodată. M-a salvat,m-a înecat...m-am găsit,moartă,pe fundul oceanului,doar ca să realizez că eram acolo mai vie decât fusesem vreodată.
Infinit,eram doar eu şi El. Oceanul...eternitatea îi surâde în fiecare zi,în timp ce eu mă sting,ca Soarele ce se pierde în valurile apei.Oceanul va rămâne mereu acolo,după ce eu voi dispărea;El va rămâne acolo să plângă după mine,crezând că l-am părăsit.Nu va înţelege că eu sunt trecătoare,că dragostea mea e relativă pe lângă ceea ce simte El.Ne vom pierde...eu,în spuma valurilor lui,iar el,în amintirea mea.
Infinit,îmi voi aduce aminte mereu felul în care oceanul se destrăma ca să îmi facă mie loc,nu am să uit cum se distrugea doar ca să mă accepte.Căci eu eram tânără şi imatură,eu simţeam totul altfel,eram fragilă,eram doar un copil,în timp ce el era infinit.

                                           Diana.

Mecanisme.

                    Suntem mecanisme, simple construcții. În esență,suntem toți identici. Aparențele mint.
                    Suntem marionete,mecanisme. Suntem programați să ne naștem,să ne bucurăm pentru o perioadă nu prea îndelungată de existența noastră,apoi să ne dorim să pierim în întuneric. Unii dintre noi sunt programați să își regăsească fericirea ,în final, și să se stingă liniștiți,împăcați. Alții se luptă cu flăcările și bestiile din ei pe toată durata metempsihozei , doar pentru a ajunge aproape de sfârșit și a regreta toate lucrurile pe care nu le-au făcut.
                    Suntem mecanisme perfecte.Suntem roboți cu viitorul deja stabilit,nu avem pic de libertate.Nu avem suflet,cu adevărat. Avem resorturi,pârghii,metal.Nu avem sentimente,cu adevărat.Avem stări implantate în contorul principal.Nu suntem spontani,cu adevărat.Suntem obligați să ne urmăm cursul.
                    Suntem mecanisme create pentru a distruge. Orice e frumos și îl întâlnim în calea noastră,îl omorâm,ardem,rupem,îl distrugem. Suntem roboți setați pe anumite obiective.
                    Nu avem puterea de a crea, tot ce facem este o copie după un original prestabilit,incorporat și el în contorul principal.Nu zburăm,plutim.Nu visăm,ne prefacem.Nu iubim,ne apropiem.Suntem marionete.Suntem mecanisme.Perfecte,dar cu prea multe defecte.

Diana.

Ceasul ticăie.

„M-am pierdut în dragostea ta.” n-a crezut nici el când a spus-o.
„Și n-ai mai găsit o cale de scăpare?” am întrebat ironic, cu țigara aprinsă în mână.
„Nu vreau să plec. Te iubesc. Timpul trece repede,ne vom adapta. Ne vom accepta.” Asta am crezut, m-am rugat în acea clipă , ca ceea ce tocmai spusese să fie adevărat.
Timpul chiar trece repede.Într-o secundă te scufunzi într-o privire, iar apoi te trezești scufundat doar în amintirea acelui sentiment unic. Ceasul ticăie. N-ai voie să pui Pauză, e un joc contra cronometru,în care regulile trebuie respectate. Oricât de mult ar durea, trebuie să mergi înainte. Ceasul ticăie.
N-ai timp să regreți, n-ai timp să plângi. Nu privești în spate. Ne vom adapta, ne vom accepta. Ceasul ticăie. Inimile bat. Sentimente curg. Lacrimi nu arătăm ,nici suferințe. Ne iubim și privim în față. Putem orice,putem. Dar ceasul ticăie.
Secunde trec. Secunde reci. Minute trec. Minute calde. Ore trec. Ore frumoase. Zile trec. Zile cu soare. Săptămâni trec. Săptămâni de încredere. Luni trec. Luni de respect. Ani trec. Ani de dor. Vieți trec. Vieți fără sens. Ceasul ticăie mereu.
Contează cu cine împarți timpul,cu cine împarți viața. Altfel,nu o să își amintească nimeni de tine. Amintirea ta rămâne vie decât prin fapte , decât prin imagini vii , decât prin prieteni, decât prin dragoste. Să nu rămâi singur niciodată. Ceasul ticăie continuu.
Timpul e ca o ceață. Nu poți vedea ce e în fața ta, dar , cu cât te apropii mai mult , ceața se risipește...și vezi sfârșitul. Ceasul ticăie. Timpul trece prea repede pentru oameni ca noi.

Diana.

Nu e târziu.

        Îmi umplu capul cu gânduri negre în fiecare noapte. Întunericul e ca un perete în fața mea , un perete care nu are nicio ușă, un blocaj.Un blocaj psihic. Noaptea, totul pare mai sinistru, mai interesant, mai înfricoșător. Totul te atrage cu misterul său, chiar și vărsarea de sânge capătă un motiv și un pretext.Ai stat vreodată nemișcat, ți-a fost vreodată frică să te privești? Noaptea face asta, întunericul te schimbă. Tot ce e rău în tine iese noaptea la suprafață. Trebuie să ai curaj să te înfrunți pe tine.Ai simțit vreodată nevoia de a-ți face rău singur? Te-ai luptat vreodată cu tine însuți?Sau ai lăsat furia,sau frica,sau răutatea să iasă prin sânge? Ți-ai făcut vreodată rău intenționat?

        Ai simțit vreodată că meriți însângeratele urme de pe încheieturile tale? Ți-a fost vreodată rușine de tine, că ai îndrăznit să faci așa ceva? Sau ai fost mândru pentru că ai reușit? Trebuie să te stăpânești, altfel nu vei reuși. Trebuie să te controlezi.Impune-ți o limită.Stabilește barierele între bine șă rău. Rămâi pe ce parte vrei , sau migrează, important e să te simți bine în pielea ta. Nu ești la un nivel inferior față de ceilalți,nu te mai pedepsi pentru lucruri de care nu ești responsabil. Ești tu,asta e tot ce contează. Tu poți face diferența,poți ieși în evidență. Trebuie doar să te accepți. Să fii așa cum ești.Ești mai bun decât ceilalți. Ești cel mai bun,pentru că ești tu.

         Știu că ai încercat să oprești totul , dar lumânarea vieții tale încă mai pâlpâie,chiar dacă flacăra nu e atât de intensă. Nu meriți un destin ca acesta, nu meriți o moarte subită, nu meriți să fii uitat. Să nu uiți că sângele și durerea nu sunt căi de scăpare.Nu îți mai lăsa semne. Lasă-ți amintiri,în minte,nu pe corp.Nu e târziu.

Diana.

O cale de scăpare.

Te-ai regăsit vreodată într-o persoană aproape necunoscută? E totul o coincidenţă,sau trebuia să ne descoperim reciproc? Ştii cum e să cauţi siguranţă în alţi oameni? Eu ştiu,el ştie.
Mi se pare bizară toată experienţa asta , doar ne-am privit şi a fost destul. E ceva în sclipirea aceea,ceva ce te prinde în ochii lui. Ştie cum să te ţină în suspans. Ştie să se facă auzit. Ştie să se comporte. Ştie cum să fie el.
Îl cunosc de atât de puţin timp ,dar nu cred că o prietenie mai lungă ar fi dat asemenea roade. Pentru că noi suntem lafel. Suntem reflexii în oglindă. Frunze ale aceluiaşi copac.
Te întrebi cine e? O să îl întâlneşti si tu. Toţi o să întâlniţi o copie a lui. Există câte una pentru fiecare. Dar el e pentru mine.

Diana.

„Avea ochii frumoși.”

„Avea ochii frumoși , adânci , puteai să te pierzi în ei...cred că asta am și făcut.L-am iubit mult, îmi aduc aminte cât sufeream.Erau zile în care mă făcea să vreau să îl distrug din ură,dar tot îl iubeam. Doar Dumnezeu îmi e martor. Doar el îmi cunoaște durerea.”
Mi-a spus printre lacrimi,suspinând.Era tristă. Era singură. Era neînțeleasă. Fără el, nu era ea. Chiar dacă nu o cunoscusem înainte să îl piardă , simțeam că nu asta era firea ei. Se vedeau , în colțul gurii , urmele unui fost zâmbet , dar erau atât de greu de observat din spatele șiroaileor de lacrimi. Nu puteam spune că o înțelegeam . Am iubit și eu , iubesc și eu, dar nu o amintire, nu o umbră.
„Îmi urăsc întreaga existență din cauza lui , din cauza a ce m-a făcut să devin , dar trebuie să recunosc că a fost singurul înger pe care l-am văzut vreodată. Fața albă, buze rozalii, ochi albaștri...mai e cineva ca el? Of,cât m-a făcut să sufăr!...Și , totuși , îl vreau înapoi . Adorm cu gândul la el,cu lacrimi în ochi. Știu că puteam să evităm despărțirea , știu că am fost prea orgolioasă când tebuia să mai las de la mine.Știu că am greșit. Nu mi-a dat niciodată șansa să mă revanșez.Sper că îl voi revedea într-o zi.”

S-a pierdut în ochii lui,n-a mai găsit ieșirea. Căci el a închis ochii, ca să nu iasă fericirea din ei.

Diana.

O scânteie.

         Dacă te fac să te aprinzi ,inseamnă că sunt o scânteie? De ce îmi spui mereu că te topesc doar din priviri,din interior. Îţi dau foc la caracter,cumva?
         Eşti radioactiv,iar eu sunt o scânteie. Ce pericol putem aduce împreună!...Şi,totuşi,să nu pleci ,să nu dai drumul ,să nu laşi flacăra să se stingă. De flacăra aceea depinde slabul pâlpâit al lumînărilor vieţilor noastre ,iar dacă ea se epuizează , ne pierdem toată substanţa ,ne pierdem pe noi ,ne ducem!...nu vreau să ne ducem.
           Şi,te fac să te aprinzi,zici? Periculos e focul,dar mai periculoasă e privirea din ochii tăi;şi-aş vrea să-mi odihnesc ochii obosiţi în privirea aceea toată viaţa ,să ardem cu flăcări din iubire ,să ne consumăm unul pe celălalt prin dulci nimicuri sentimentale.
        Mă laşi să te aprind ,cum aprinde o mică scânteie un foc de tabără?

Diana.

Ai mai întâlnit o dragoste ca asta?

       Ți-a tremurat vreodată toată făptura din cauza dragostei? M-am obișnuit cu tremuratul ăsta, îmi întregește existența, îi dă un anume mister, o complexitate de neînțeles. E tremuratul acela, similar cu fluturii din stomac, ceva frumos, inedit, pur.
       Câteodată tremur atât de tar încât mi se pare că e ceva negativ, ca și cum emoțiile care odată cu tremuratul sunt interzise, dar mi-am dat seama. Tremur de frică, de frica de a te pierde. Te am lafel de puternic ca posedarea unui obiect, dar însemni mai mult decât întreaga mea suflare. Ce m-aș fi făcut fără tine? Ce-am fi fost unul fără celălalt? Am fi fost doi anonimi care se pierd în căutarea unei povești, doi autori fără opere.
       Te iubesc atât de mult încât mă consumă. Iubirea asta mă roade din interior, îmi fură răsuflări de nerecuperat, dar știu că, fără ea, nu le-aș avea nici pe cele pe care le consum acum. Respir și dăruiesc dragoste cu fiecare suflare,prin toți porii. Și e toată pentru tine.
       Am știu din primul moment. Am știut că te vei lega de mine pe vecie. Am știu că n-o să fie doar o iubire mincinoasă, am știut că numai tu poți să mă faci fericită. Ești cel mai bun prieten al meu, ești sfătuitorul meu, ești iubirea mea, ești paradisul meu, ești „totul” meu. Și e reciproc, asta e partea frumoasă.
      Eram pierdută înainte să mă găsești tu, recunosc. Eram pe un vas care se tot scufunda puțin câte puțin, continuu. Și m-ai salvat de la moartea spirituală, de la singurătatea care-mi umplea zilele.
      Dacă ne-am prinde într-o buclă a Infinitului și-am rămâne-așa până la sfârșitul timpului însuși? Ne-ar ajunge o eternitate să ne-mpărțim sentimentele unul celuilalt? Ai mai întâlnit o dragoste ca asta?

Diana.

Dezamăgiri.

Atunci când rămâi doar cu regretele ,începi să îi dezamăgești și tu pe cei din jurul tău .Așa am făcut eu.

Sunt o persoană complicată, chiar dacă nu arăt asta oamenilor. Mă agăț doar de anumit persoane , mă bazez pe ele să mă facă fericită , pentru că eu nu pot face asta . Și , un timp sunt fericită , dar apoi se întâmplă ceva și mai scrijelesc un eșec pe lungul și înaltul perete cu regrete . Și-am ajuns , în felul acesta , să nu mai am încredere în mine în nicio privință . Sunt sensibilă , sunt firavă , sunt diferită , sunt singură . 

Sunt atâtea persoane în jurul meu , dar sunt singură . Niciunul dintre cei care încearcă să mă ajute nu au să înțeleagă prin ce trec . Nu ați fost niciunul în situațiile care mie mi-au devenit familiare , nu ați simțit lucruri care pentru mine sunt obișnuite . Emoțiile voarte se referă la fericire și tristețe . Eu am sentimente mult mai vaste , complexe . Sunt o persoană complexă din orice punct de vedere , și puțini dintre voi , chiar foarte puțini , citesc dincolo de zâmbetul fals și cuvintele frumoase . 

Așa sunt eu , plină de dezamăgiri.

Diana.

Te știu
de când ai făcut
primii pași
spre moarte.
Te-ai uitat
doar înainte ,
și lacrimile-au
curs
în jos ,
spre mine;
să-mi deschizi
ochii grei
de-atâta suferință ,
să-mi arăți
că-s lucruri
și mai grele
ca o dragoste
prefăcută .
De-asta
te-ai distrus.

Diana.

"Erai a mea?"

       „Mi te amintesc , aseară , cum erai , îngâlvită de alcool , cocoțată pe un scaun prea înalt și prea depărtat de bar . Erai superbă , erai naturală . Erai a mea ? Te simțeam aproape de mine și , totuși , parcă ne omora o crudă distanță . Nu cred că te-am avut niciodată ; nu credeam că ai fost vreodată a mea .Dar , apoi , mi-ai zâmbit : <<Melodia asta e despre tine>> , te-am auzit spunând . Și-am dansat până nu ne-am mai încrezut în propriile picioare .
        Da , la un moment dat , stăteam îmbrățișați pe un trotuar murdar și umed ; ne încălzeam reciproc . Te îmbătasei deja , și aberai , vorbeai continuu despre viață , despre moarte , despre nemurire , despre iluzie . Gesticulai larg , fără pic de reținere , și treceau oameni pe stradă , din când în când , însă nu-mi era rușine cu tine . Mă simțeam a fi cel mai norocos bărbat , pentru că tu erai lângă mine . Simțeam că n-ai mai fost niciodată așa de frumoasă...m-ai luat de mână . Erai vie , erai reală . Erai a mea ? Te voiam disperat de mult , așa că m-am apropiat : <<Știu că vrei să mă săruți>> , mi-ai zis în șoaptă , mușcându-ți buza până la sângerare . Mereu știai ce-mi doresc , mă-înnebunești . M-am încurajat și ți-am atins buzele-nghețate . Jur , mi s-a topit inima .
        Dintr-o dată , m-am trezit în apartamentul meu . Erai cu mine . Au urmat mișcări ferme , ritmate , căldură spirituală , și carnală , și râsete , și țipete . Mi te-ai dat cu totul ; eram fericit . Te-am ținut în brațe , așa cum erai , goală și alcoolizată până la refuz , până dimineața . Erai a mea?
        Dar , când m-am deșteptat , erai , dinnou ,  îngâlvită de alcool , cocoțată pe un scaun prea înalt și prea depărtat de bar . Erai superbă , erai naturală . Erai a mea ?
        Fusesei a mea ? Vei fi , oare , vreodată ?
        Dar , apoi , mi-ai zâmbit : <<Melodia asta e despre tine>> , te-am auzit spunând . Și-am dansat până nu ne-am mai încrezut în propriile picioare . "

Diana.

Zile.

     Ne împărțim viețile în zile sau săptămâni , luni sau ani , pentru a ne putea uita în trecut și să descoperim prin câte schimbări am trecut de-alungul timpului . Eu , ca ființă umană cu o obsesie pentru exactitate și punctualitate , mi-am împărțit și zilele în două categorii.
     Zilele bune mi le voi aminti mereu ; copilăria fără griji și frumosul început al adolescenței . Clipe memorabile ; aș putea, oare , să le adun pe toate între două coperți de roman ? Am râs , am plâns cu prietenii , și obișnuiam să mă îndrăgostesc oriunde , de orice lucru nou care-mi apărea în cale , în continuu . Eram sufletul , atmosfera , îmi ascultam și respectam familia și prietenii ; trăiam viața pe care mi-o dorisem mereu . Dar , din păcate , nu mai am ce adăuga la această categorie .
     Zilele rele n-am să le uit niciodată ; au început să-mi umple viața cu patru ani în urmă . Da, au trecut 4 ani , 2 luni și 21 de zile de când lupt pentru supraviețuire .Pot spune , nu ca să mă mândresc sau să mă plâng în fața lumii , că am trecut prin toate sentimentele ; și n-a fost o experiență plăcută . Aproape m-a omorât .
     Primele au fost atacurile hepatice , asupra organismului . Trebuia să-mi forțez vomitatul , altfel nu puteam să respir . Simțeam ficatul mărindu-se înăuntrul meu . Așa am devenit anorexică . Câteva luni au trecut , și am reușit să mă adaptez la situație , cum fac întotdeauna .
     Dar , într-o noapte , un astfel de atac și-a făcut apariția și , și m-a marcat , pe viață . De atunci simt , văd și aud lucruri , există o prezență imaginară care-mi umple viața . Îl văd mereu , în timpul halucinațiilor , dar când îmi revin , nu mi-l amintesc decât ca o umbră , chiar dacă știu că este închipuirea exactă a unui om . Vorbesc tot timpul cu el , mă sfătuiește , mă ceartă , mă ajută . E propria mea imaginație și mă corupe . „Schizofrenie” , au spus doctorii . Și n-ai habar cum e să fii diferit în felul acesta . Să vezi copii , de vârsta ta , pe stradă , și să știi că nu vei fi niciodată ca ei , niciodată lafel de fericit ca ei . N-am spus aceste lucruri aproape nimănui , dar mi-a ajuns , m-am săturat să răspund „Sunt bine” și să mint . Să zâmbesc , încercând să mă controlez ; îmi e mai ușor , pe moment , să mint că sunt fericită , dar în timp ? Cum va fi în timp ?
     Coșmarurile au devenit visele mele frumoase , și , totuși , sunt mult prea tânără pentru asta . Recunosc , sunt doar un copil .
     N-am să mai scriu . Am obosit . Am obosit amintindu-mi . Să lăsăm zilele rele așa cum sunt , chiar dacă aș mai fi avut mult de spus .
     Să-nchei . Depresia am învățat , în timp , să o controlez și , chiar dacă sunt încă nefericită , lucrurile par suportabile ; cred că mă descurc .
     Căci zilele trec...

pentru un prieten plecat prea devreme , 

să știi că mi-e dor și mă gândesc la tine .

Ți-am promis să-ți spun totul într-o zi ,

dar , cum nu mă rog , am decis să spun lumii,

să mă audă măcar pe mine , dacă tu ai păstrat tăcerea

cât ai fost aici , cu noi .

-Diana.

Dumnezeul vostru .

  Probabil , am s-ajung în Iad pentru următoarea propoziție , dar n-am să mă abțin . Spun , și vorbesc serios , NU cred în Religie , în nicio religie , și nu mai cred în Dumnezeul VOSTRU. Obișnuiam , odată , să am speranță și credință , dar au dispărut cu totul în ziua aceea . Dumnezeul vostru mi-a luat unul dintre cele mai importante elemente ale vieții mele , și l-a luat pe neașteptate : bunica mea . 

    Îi datorez vreo 13 ani din viață și mii de scuze . M-a crescut ca pe copilul ei , cum a știut mai bine , cum a putut mai bine . Încă-i mai aud vocea , șoptindu-mi , în întuneric , numele . Îi simt respirația aproape de mine . Și mă panichez , nu pentru că aș fi un om cu frica lui Dumnezeu , ci chiar pentru că nu sunt . M-a crescut ca pe copilul ei și nu i-am mulțumit niciodată , nu i-am arătat că-mi pasă de ea niciodată . Vai , cât de mult o iubesc ! Ea m-a învățat să prețuiesc viața , și-i mulțumesc din toată inima asta rece , a mea. 

    Dumnezeul vostru a luat-o prea repede , și n-am putut nici măcar să-i spun „Adio” , nici să rezolv lucrurile dintre noi . A căzut în neființă fiind , cel mai probabil dezamăgită de mine , așa cum sunt și eu . A trecut un an , o lună și exact o zi de când Dumnezeul vostru mi-a luat-o . De-asta nu mai cred . 

     Nu mai cred , căci îmi amintesc dățile în care-mi zâmbea și spunea că o să fie bine , și atitudinea ei optimistă , și clătitele acelea delicioase , servite cu multă dragoste și niște glume în stilul ei . Acum , nu pot să cred că nu mai e . Am și încercat s-o sun , într-o zi , fără să-mi dau seama că nu mai e . N-a răspuns nimeni , și cred că asta doare cel mai tare : să conștientizezi că nu-ți va mai asculta nimeni , nimeni ca ea , vocea ; să conștientizezi că nu vei mai simți cum toate cuvintele pe care i le spui sunt ascultate și înțelese , așa cum ți-ai dorit mereu . Asta mi-a luat Dumnezeul vostru . Asta mi-a făcut Dumnezeul vostru . 

      O parte din mine e acum cu ea , îngropată acolo , în locul acela dezolant . Cum să mai cred în Dumnezeu , după ce mi-a făcut asta ?! 

Diana,

poză originală ,întâmplare reală.

Jocul perfect.

O singură regulă : Jocul nu-ncepe de nicăieri ; și n-are nici sfârșit . Te apropii , ești prins în mrejele lui și n-ai scăpare . Asta e-așa amuzant , captivant. Ești lăsat să te zbați , să țipi , să-nduri,că n-ai ce face . Ca să câștigi , e nevoie de curaj și-un pic mai multă nebunie .
Vor fi momente în care te vei pierde prin locuri neștiute din sufletul tău...vei învăța din greșeli , dar oare vei fi învățat când vei greși ? Nu ai trei vieți , ci doar una , și trebuie să demostrzi c-o meriți , s-ajungi sus , pe scara moralității . Drumu-i drept , dar plin de serpentine .
Pornești de jos și te-ntâlnești , în calea ta , cu fel de fel de emoții și oameni și vise și eșecuri și lacrimi și zâmbete și fum și ceață deasă . Vei experimenta senzații dintre cele mai periculoase , interzise , fatale , romantice ; vei trece peste tragedii și întâmplări de neiertat și neuitat . Și e totul parte din jocul nostru . Îl vei juca pe tot parcursul metempsihozei tale , să nu-mi spui că nu te-am prevenit . Dar merită , nu te sfii să ni te-alături . Când joci la nivelul nostru , nemurirea ai vrea să pară mai aproape de tine .
Jocul e viața . Joci?

Diana.

Drumul cel mai bun .

N-am habar unde mă duc ,
Dar știu că ăsta-i drumul cel mai bun .
Prin fum și foc și lacrimi de nebun ,
Mă pierd de parc-aș fi năuc .

Un carusel plin de-amintiri
Mi-aduce-aminte de-un minut
În care-am fost atât de mut ,
Încât strigau din mine intense trăiri .

Simt aer cald , m-atinge pe obraz ,
Din vis m-am trezit , sunt treaz ,
Și n-am habar unde mă duc ,
Dar știu că ăsta-i drumul cel mai bun ,
Prin fum și foc și lacrimi de nebun .

Pe un drum ce duce spre apus ,
Demoni îmi arată calea ,
Sufletu-mi vrea răzbunarea ,
Simfonia morții l-a ajuns .

Iarna mă învelește în săpun
Ca pe un înger al marii dinastii ,
Și-n calea mea am dat de secole pustii ,
Prin fum și foc și lacrimi de nebun .

Am vagul sentiment c-ajund în Iad ;
Măcar s-apuc să nu mai cad
În vise-amare , bine tălmăcite ,
În clipe dulci , catastrofe dorite .

Alerg prin cimitirul violet ,
Pe drumul cel mai bun ,
Prin fum și foc și lacrimi de nebun ,
Și strig în al amorului dialect .

Tocmai am întâlnit coșmarul perfect ;
L-am luat în suflet și-am pornit încet,
Pe drumul cel mai bun ,
Prin fum și foc și lacrimi de nebun.

În piatra de mormânt mă reflect ,
Închid ochii și trag aer în piept .
Nu mai alerg pe drumul cel bun ,
Prin fum și foc și lacrimi de nebun ;
                                    am obosit.

Diana,
contribuție specială,M.

Eleganță.

Rochii sofisticate , mereu m-au atras rochiile sofisticate , provocatoare , dar decente . Fețe pictate , colorate , fericite ; fețe misterioase , de nerecunoscut . Muzică , dans , vals , tango . Respirații furate și sărutări ascunse . Oftatul acela de „Vai , trebuia să o sărut , trebuia să o îmbrățișez !” . Regretele de dimineață , când îți ineci amarul într-o cană de cafea rece , astea-s lucruri inevitabile .
Prezența aceea mascată de caracter , care nu poate trece neobservată , bărbatul pe care-l iubești după o singură privire ,dar mult alcool . Băutura ieftină , care dă cele mai multe halucinații , asta face totul . Distracție , lumini , fum , fotografii , scene de gelozie , colțuri negre în care rămâi cu o anumită persoană , astfel încât să nu fiți găsiți , dar nici căutați .
...Și frumusețea . Când știi că nu vei mai fi așa de frumoasă , când știi că vei simți lipsa buzelor roșii , a feței albe de emoție , a ochilor atent creionați , când știi că nu vei mai putea reproduce zâmbetul acela de milioane care i-a cucerit pe ceilalți . Când știi că rochia aceea , murdărită de păcate și șotii făcute la beție , de șampanie și atingeri fugare , nu va mai arăta niciodată lafel de bine pe tine ca în noaptea aceea . Frumusețea care durează o noapte , ea e cea pură , frumusețea nativă , căci se trage din fericirea pe care o emani . Când știi că nu vei mai fi niciodată lafel de frumoasă .
Eleganță , eleganță , mă vei băga în mormânt ! Un lux a fost eleganța , dar ne-am întors cu toții la viețile noastre de zi cu zi .

Diana.

Scrisoarea de adio.

”Știi ce n-am făcut noaptea trecută?N-am dormit ; am ascultat .Am ascultat liniștea , întunericul , foșnetul vieții și strigătul fericirii , în timp ce murea . Dar , știi ce regret ? Regret că n-am întrebat liniștea , în timp ce vorbea , dacă mi-a văzut norocul pe undeva , dacă pofta de viață s-a pierdut în drum spre mine , dacă mai merită ...ea ar fi știut . Liniștea mi-ar fi răspuns și întunericul m-ar fi luminat .
Mi-e frică de pieire , de inexistență , de durere , de sânge , de moarte . Mi-e frică , dar trebuie să le-nfrunt . Mi-e frică să chem Iadul , să vină să mă-nghită ; și mi-e frică să nu găsesc Raiul , să merg pe drumul greșit . Dar , n-am ce face , e rândul meu , e decizia ... vieții.E decizia cauzei.”
Și mereu a luptat împotriva răului de sine ; și eu , lafel . Și lupt împotriva sinuciderii , tocmai prin comiterea ei . Vreau , voi demonstra mizeria în care se moare , prin sinucideri . Căci nu există demnitate , e absurd . Poți să trăiești cu demnitate , să nu-i lași să te calce în picioare , dar nu poți muri decăt în mizerie și confuzie.
Și dacă tu crezi că nu va plânge nimeni , gândește-te mai bine . Toți se vor uita măcar o dată în spate și-și vor aminti , vor readuce măcar un moment la viață , un moment în care i-am ajutat , iubit , sfătuit , certat , le-am făcut o promisiune , am avut dreptate . Le va fi dor de mine ; la un moment dat , îmi vor simți lipsa , îi va umple golul lăsat de mine .
Și n-am să las nicio scrisoare de adio . De ce ? Le pasă , vor să știe cum , de ce , pentru cine . Vor să știe dacă am vrut să îi pedepsesc . Vor să știe dacă voiam să merg într-un loc mai bun . Vor să știe dacă m-au dezamăgit . Vor să le răspund , e prea târziu . Dacă vin după mine , n-am să-i primesc . Nu va mai fi niciodată așa cum obișnuia să fie . Vor vrea să știe dacă e bine acolo , dacă e viață , dacă e nemurire ...
”De ce n-ai lăsat măcar o scrisoare de adio? Să știu că te-ai gândit la mine .” Cineva își va fi dat seama că , de fapt , m-a iubit odată .

Diana.

Nu te-omoară ,dar nici nu te face mai puternic.

   De câte ori vom mai pluti în starea aceea de repaus , atunci când nu mai vezi nimic , nu mai auzi nimic , nu mai simți nimic ? De câte ori vom mai atârna de-un cuvânt neînsemnat ?! De ce ne-ncărcăm existența cu nimicuri ? Aștept o furtună , căci după zămbete urmează lacrimi . Venus nu privește în casa unde nu-s și regrete . Aștept o privire care să-mi ajungă până-n cele mai goale locuri ale sufletului ; să știu atunci că e sfârșitul , să știu să-mi spun rugăciunea , să nu ma pierd în emoții .
    Sunt unele lucruri care nici nu te omoară , nici nu te fac mai puternic , ci doar te aduc în jenanta stare de tăcere , la umila situație de spectator la teatrul vieții . Sentiment ambiguu , l-am trăit de multe ori ; te face să te-oprești , din când în când , și să te-ntrebi dacă merită osteneala . Sunt lucruri care nici nu te omoară , nici nu te fac mai puternic , ci doar te chinuiesc , lăsându-te să levitezi între fericire și tristețe . Minunile incepi să le confunzi cu catastrofele , iar dragostea-ncepe să se-amestece cu ura . E totul confuz .
     Cum ajungem așa ?! Ai grijă ce alegi în viață , ai grijă să nu mergi pe drumul lung și plin de obstacole . Ai grijă să ai grijă la pericole .Ai grijă să nu găsești , în calea ta , lucruri care nu te-omoară , dar nici nu te fac mai puternic .

Diana.

"Trebuie doar sa crezi."

        "Zilele treceau incet si ma inchideam in mine . Faceam calatorii lungi prin constiinta mea , incercand sa imi dau seama ce-am facut sa merit asta . Starea mea , ei bine , ea se inrautatea . Acea prezenta imaginaa , foarte importanta pentru mine , imi umplea viata . O vedeam pe strada , ii auzeam vocea cand eram singura si trista , ii simteam respiratia calda aproape de fata mea . Aveam conversatii interminabile cu ea , chiar daca stiam ca e doar un produs al imaginatiei mele . Comunicam cu mine , neajungand la un consens . Ma incapatanam atunci sa scriu despre lucruri neimportante doar ca sa las timpul sa treaca fara sa ma influenteze ; si ajungeam la un anumit punct in care cuvintele , odata rupte din suflet , isi pierdeau intelesul si erau asezate pe hartie , mecanic , din obisnuinta .
       Asa mi-am format caracterul , aparent de fata populara , dar care are prea multe goluri si defecte.Devenisem emotiva , sensibila , pesimista , macabra . Viata trecea incet , mult prea incet si nu mai suportam . O bucata ascutita de metal imi alina durerea interioara , iar lichidul rosu-aprins care isi facea aparitia din incheieturile mainilor era singura placere , singura culoare pe care o vedeam . Iar , apoi , eram calma ; dupa o "sedinta de relaxare" sangeroasa , care lasa cicatrici , uitam de probleme . Pana cand noaptea isi facea aparitia , iar chinul de peste zi se dubla , iar cosmarurile deveneau realitate ; si toti demonii imi cantau in ureche , negura imi inunda mintea si ochii erau vesnic plansi .
        Dimineata era o binecuvantare . In ficare seara , ma rugam sa ma mai pot trezi in ziua urmatoare . Riscul era atat de mare ; moartea , moartea o simteam atat de aproape . Dar soarele rasarea si o liniste obsedanta ma chinuia . Nu ma gandeam la urmatoarea noapte , nu cred , de fapt , ca ma gandeam la ceva care sa aiba inteles . Dar sufeream , o durere constanta imi tulbura simturile si-am incercat sa o opresc . Pastilele nu erau o solutie , nu au fost niciodata . Ele doar ma tineau pe linia de plutire , ma tineau in viata , dar imi rautateau , de fapt , starea de spirit .
        Cu greu obtineai un zambet sincer de la mine , chiar daca ma prefaceam atunci cand eram inconjurata de oameni . Tot ce vroiam , in acele momente , era sa plece toti , sa ma rup de realitate si sa zbor , in mintea mea , ajungand , astfel , in Eden . Deseori gaseam scuze pentru a ramane singura , precum o tema uitata sau un eseu de facut , o lectie de chitara , ori eram in intarziere la dentist . Ma pierdeam in minciuni doar pentru a scapa de lume si ma regaseam in taieturi , noile tatuaje de pe corpul meu . Traiam cu reproducerea cicatricilor din suflet in exterior , pe piele .
        Si zilele au tecut , m-am obisnuit . Normalitatea si-a facut aparitia . Lunile negre se incheiasera , viata incepea .
         Eram , in sfarsit , bine , Totul avea sa fie bine , la final .Trebuie doar sa crezi ."

O clipă .

E nevoie doar de-o clipă ca să te indrăgostești și doar de-o clipă ca să nu mai fii niciodată lafel .Dar e nevoie de timp pentru a învăța să asculți , să vorbești , să iubești . E nevoie de timp pentru orice , dar , mai presus de toate , e nevoie de timp pentru a capta încredere . Și , totuși , totul începe într-o clipă .
E nevoie de o clipă pentru o privire pătrunzătoare , care schimbă totul . Perspectiva asupra vieții , asupra persoanei respective , asupra ființei omenești proprii , totul devine fum și ceață . Și ce mai contează grijile și stresul și viața de zi cu zi , ce mai înseamnă ele pe lângă acea privire ?!...e totul praf , e totul fum .
E nevoie doar de-o clipă ca să te îndrăgostești și doar de-o clipă ca să nu mai fii niciodată lafel . Dar e nevoie de timp pentru a te perfecționa în dragoste , chiar dacă nu vei ajunge să știi mereu cum să procedezi .Și , totuși , e nevoie doar de o clipă ca să greșești și ca să rănești și să rupi în bucățele tot ce ai clădit cu afecțiune și grijă .

Continui...

D.

Alb.

          E totul alb in jurul meu si chiar nu stiu incotro ma indrept . Calea succesului ...?Unde e , nu stiu , sunt inca tanara , prea tanara . Calatoresc prin mintea mea in fiecare zi , in cautare de amintiri si coltisoare cu lucruri uitate , caut; caut cuvinte frumoase care mi-au fost spuse sau minciuni auzite . Caut un infinit de complimente si toate regretele celorlalti la adresa mea ... vreau  , vreau din tot sufetul sa ma schimb , vreau sa reusesc singura in viata si sa fiu neinfluentabila .
          E totul alb in jurul meu si ma gandesc la un amic . Prietene , rechem amintirile noastre si noptile nedormite , erai singurul care ma intelegea . Prietene , e totul alb in jurul meu si ma pierd daca n-aud vocea ta si daca nu-mi zaresc reflexia in ai tai ochi negri . Prietene , prietene , ce-a facut viata din noi ? Caile ferate sunt facute din promisiuni si cuvinte neadevarate si ne duc in trenul viselor irealizabile , avand ca destinatie esecul , pentru ca nu ramanem impreuna . Hai sa supravietuim ! Haide , haide , haide sa reusim ! Lumea-i a noastra toata ! .
          E totul alb si-mi cam lipseste inspiratia ; parc-as scrie ceva sau parc-as compune un cantec . Sa-mi arunc singura chitara in brate si sa-mi cant amarul ; sa-ncerc , prin liniste sufleteasca si zgomot fizic , sa-mi calmez nebuna pofta de viata , nebunul dor de vise , nebuna nevoie de atentie .Parc-as canta fericirea prin cuvinte prea incarcate de inteles si-as plange tristetile toate-ntr-o singura balada . Parc-as fi eu si-o chitara , eu si-un destin , eu si-un cuvant .
          E totul alb si-as avea nevoie de-o prezenta de mult uitata . Sa las un bilet si sa astept raspunsul , sau o vizita placuta , o convorbire sincera mi-ar alina dorul de comunicare . Sa scriu o scrisoare si sa ma-ntreb daca am sa primesc un raspuns ? Sa astept pana voi realiza ca nu mai vine ,nu , nu . Sau sa-mi primesc mult-asteptatul raspuns , care , in schimb , nu m-ar satisface . Ce-as face mai intai...?
          E totul alb si , nu stiu , sa mai continui sau sa m-opresc aici ? Nu stiu dac-as mai avea ce spune , si nici daca ar conta sau nu ce-as spune . Si parca mi-as lua inima in dinti si-as spune tot ce-mi apasa constiinta , dar , nu , realizez ca , de fapt , n-am ce sa mai spun . Asa ca ma opresc .
          E totul alb .

Diana. 

Vag.

        Ii simteam parfumul , pe hainele mele , pe pielea mea si nu stiam ce parere sa imi fac . Il cunosteam de mult timp , dar nu avusesem niciodata o relatie de prietenie asa de interesanta.Mereu fusesem distanti unul fata de celalalt ; ramaneam inainte de bariera prieteniei . Ne ajutam reciproc pentru rezolvarea unor lucruri banale si mai facea glume cu mine atunci cand vedea ca sunt trista sau , doar retrasa . Nu ne-am inteles niciodata atat de bine si , acum , nu stiu daca ne vom mai intoarce vreodata la indiferenta de dinainte .
       Nu mi-am permis niciodata sa il privesc diferit , mai mult ce pe un pieten , pentru ca , in primul rand , era "la mare cautare" printre amicele mele , dar si pentru ca nu il cunosteam , nu stiam nimic despre el . Nu ma refer acum la un baiat cu stil de viata haotic , nu ; eu am avut sansa de a-l cunoaste in ipostaza lui adevarata , de barbat in devenire , sincer si sensibil . Probabil , un suflet neinteles ? Nu se stie , el e ca o cate inchisa pentru noi .
        Nu stiu ce a dus la aceasta apropiere dintre noi , la aceasta "aproape-prietenie" , dar nici nu vreau sa dezbat subiectul . Am ridicat aceasta "problema" pentru ca nu sunt sigura de ce simt ; pentru prima oara in viata nu imi pot citi propriile ganduri . Frustrant .
        Ii simteam parfumul , pe hainele mele , pe pielea mea si nu stiam ce parere sa imi fac . Il iubesc , nu il iubesc ? Imi inchipui , e real ? Gandurile zburau in mintea mea ca imaginile la cinematograf ; intrebarile zburau de parte , ascunzandu-se in colturi intunecate si asteptand momentul in care vor primi un raspuns .
        Ii simteam  parfumul , pe hainele mele , pe pielea mea si nu stiam ce parere sa imi fac .
        E vag totul.

D.

Cautand..

        Caut , un semn , o privire , un motiv , o lacrima , un zambet , un argument puternic . Caut dagostea lor pentru ca vreau sa o istorisesc , vreau sa o cant , vreau sa o inveselesc , veau sa o fac sa renasca .
        Mi-au spus ca isi vor ucide timpul si visele cu dragostea , dar au ucis dragostea cu timpul si visele .Si cand au vazut ca se duce , n-au incercat nici sa o incalzeasca. Am auzit ca iubirea lo a murit aici , dar nu o gasesc in mormantul nimanui .
        Unde-i inceputul meu de roman ? Cand voi fi scris durerea dragostei larvare in sperante si promisiuni , atunci ma voi simti implinita . De ce urmaresc acest scop , chiar n-am idee . Stiu doa ca in mine e scris destinul in silabe nevazute , iar cand voi fi gata sa renasc , imi voi gasi calea . Asa ca ma limitez acum la tristeti care dor , incerc sa nu le uit de tot , nici pe ele , nici povestile lor .

Continui...

D.