Mi-l amintesc şi acum,oceanul,abia mă aştepta. Voia să-mi arate tainele lui,dar eu n-am acceptat.Frica e cea care ne dă regrete...Oceanul,n-am să îl uit niciodată. M-a salvat,m-a înecat...m-am găsit,moartă,pe fundul oceanului,doar ca să realizez că eram acolo mai vie decât fusesem vreodată.
Infinit,eram doar eu şi El. Oceanul...eternitatea îi surâde în fiecare zi,în timp ce eu mă sting,ca Soarele ce se pierde în valurile apei.Oceanul va rămâne mereu acolo,după ce eu voi dispărea;El va rămâne acolo să plângă după mine,crezând că l-am părăsit.Nu va înţelege că eu sunt trecătoare,că dragostea mea e relativă pe lângă ceea ce simte El.Ne vom pierde...eu,în spuma valurilor lui,iar el,în amintirea mea.
Infinit,îmi voi aduce aminte mereu felul în care oceanul se destrăma ca să îmi facă mie loc,nu am să uit cum se distrugea doar ca să mă accepte.Căci eu eram tânără şi imatură,eu simţeam totul altfel,eram fragilă,eram doar un copil,în timp ce el era infinit.
Diana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu