Totul se termină.

E greu să  te ții pe linia de plutire,știi? Toți voi câte ceva de la tine, trebuie să te împarți în prea multe bucăți.
Inima mereu am dat-o la o parte , n-am implicat-o,crezând că e mai bine. Dar unele lucruri nu trebuiau să fie analizate decât de inimă. Am greșit.
Mintea o pun mereu să consulte prea multe probleme,care de obicei nu sunt ale mele. Și mă pierd printre griji. Așa am ajuns cum sunt azi. Paranoică,spun unii. Sunt , de fapt, precaută,prea grijulie.
Imaginația e mereu plecată. Zboară ,nu obosește niciodată. Totdeauna creez. Orice. Când sunt tristă,schițe peste schițe, când sunt fericită, iau pensula în mână,iar când nu știu ce simt exact, scriu aici.
Acum mă simt pierdută,într-un fel. Aproape părăsită,singură. A plecat și inima,a plecat și mintea,a plecat și imaginația,au plecat și oamenii. Probabil,am avut o zi proastă. Sau , a fost cumva o zi prea bună? Nu știu. Indiferența e cea care mă omoară acum. Dar, e doar o zi,nu o viață.Și,oricum,totul se termină.

Diana.

Infinit.

Mi-l amintesc şi acum,oceanul,abia mă aştepta. Voia să-mi arate tainele lui,dar eu n-am acceptat.Frica e cea care ne dă regrete...Oceanul,n-am să îl uit niciodată. M-a salvat,m-a înecat...m-am găsit,moartă,pe fundul oceanului,doar ca să realizez că eram acolo mai vie decât fusesem vreodată.
Infinit,eram doar eu şi El. Oceanul...eternitatea îi surâde în fiecare zi,în timp ce eu mă sting,ca Soarele ce se pierde în valurile apei.Oceanul va rămâne mereu acolo,după ce eu voi dispărea;El va rămâne acolo să plângă după mine,crezând că l-am părăsit.Nu va înţelege că eu sunt trecătoare,că dragostea mea e relativă pe lângă ceea ce simte El.Ne vom pierde...eu,în spuma valurilor lui,iar el,în amintirea mea.
Infinit,îmi voi aduce aminte mereu felul în care oceanul se destrăma ca să îmi facă mie loc,nu am să uit cum se distrugea doar ca să mă accepte.Căci eu eram tânără şi imatură,eu simţeam totul altfel,eram fragilă,eram doar un copil,în timp ce el era infinit.

                                           Diana.

Mecanisme.

                    Suntem mecanisme, simple construcții. În esență,suntem toți identici. Aparențele mint.
                    Suntem marionete,mecanisme. Suntem programați să ne naștem,să ne bucurăm pentru o perioadă nu prea îndelungată de existența noastră,apoi să ne dorim să pierim în întuneric. Unii dintre noi sunt programați să își regăsească fericirea ,în final, și să se stingă liniștiți,împăcați. Alții se luptă cu flăcările și bestiile din ei pe toată durata metempsihozei , doar pentru a ajunge aproape de sfârșit și a regreta toate lucrurile pe care nu le-au făcut.
                    Suntem mecanisme perfecte.Suntem roboți cu viitorul deja stabilit,nu avem pic de libertate.Nu avem suflet,cu adevărat. Avem resorturi,pârghii,metal.Nu avem sentimente,cu adevărat.Avem stări implantate în contorul principal.Nu suntem spontani,cu adevărat.Suntem obligați să ne urmăm cursul.
                    Suntem mecanisme create pentru a distruge. Orice e frumos și îl întâlnim în calea noastră,îl omorâm,ardem,rupem,îl distrugem. Suntem roboți setați pe anumite obiective.
                    Nu avem puterea de a crea, tot ce facem este o copie după un original prestabilit,incorporat și el în contorul principal.Nu zburăm,plutim.Nu visăm,ne prefacem.Nu iubim,ne apropiem.Suntem marionete.Suntem mecanisme.Perfecte,dar cu prea multe defecte.

Diana.

Ceasul ticăie.

„M-am pierdut în dragostea ta.” n-a crezut nici el când a spus-o.
„Și n-ai mai găsit o cale de scăpare?” am întrebat ironic, cu țigara aprinsă în mână.
„Nu vreau să plec. Te iubesc. Timpul trece repede,ne vom adapta. Ne vom accepta.” Asta am crezut, m-am rugat în acea clipă , ca ceea ce tocmai spusese să fie adevărat.
Timpul chiar trece repede.Într-o secundă te scufunzi într-o privire, iar apoi te trezești scufundat doar în amintirea acelui sentiment unic. Ceasul ticăie. N-ai voie să pui Pauză, e un joc contra cronometru,în care regulile trebuie respectate. Oricât de mult ar durea, trebuie să mergi înainte. Ceasul ticăie.
N-ai timp să regreți, n-ai timp să plângi. Nu privești în spate. Ne vom adapta, ne vom accepta. Ceasul ticăie. Inimile bat. Sentimente curg. Lacrimi nu arătăm ,nici suferințe. Ne iubim și privim în față. Putem orice,putem. Dar ceasul ticăie.
Secunde trec. Secunde reci. Minute trec. Minute calde. Ore trec. Ore frumoase. Zile trec. Zile cu soare. Săptămâni trec. Săptămâni de încredere. Luni trec. Luni de respect. Ani trec. Ani de dor. Vieți trec. Vieți fără sens. Ceasul ticăie mereu.
Contează cu cine împarți timpul,cu cine împarți viața. Altfel,nu o să își amintească nimeni de tine. Amintirea ta rămâne vie decât prin fapte , decât prin imagini vii , decât prin prieteni, decât prin dragoste. Să nu rămâi singur niciodată. Ceasul ticăie continuu.
Timpul e ca o ceață. Nu poți vedea ce e în fața ta, dar , cu cât te apropii mai mult , ceața se risipește...și vezi sfârșitul. Ceasul ticăie. Timpul trece prea repede pentru oameni ca noi.

Diana.

Nu e târziu.

        Îmi umplu capul cu gânduri negre în fiecare noapte. Întunericul e ca un perete în fața mea , un perete care nu are nicio ușă, un blocaj.Un blocaj psihic. Noaptea, totul pare mai sinistru, mai interesant, mai înfricoșător. Totul te atrage cu misterul său, chiar și vărsarea de sânge capătă un motiv și un pretext.Ai stat vreodată nemișcat, ți-a fost vreodată frică să te privești? Noaptea face asta, întunericul te schimbă. Tot ce e rău în tine iese noaptea la suprafață. Trebuie să ai curaj să te înfrunți pe tine.Ai simțit vreodată nevoia de a-ți face rău singur? Te-ai luptat vreodată cu tine însuți?Sau ai lăsat furia,sau frica,sau răutatea să iasă prin sânge? Ți-ai făcut vreodată rău intenționat?

        Ai simțit vreodată că meriți însângeratele urme de pe încheieturile tale? Ți-a fost vreodată rușine de tine, că ai îndrăznit să faci așa ceva? Sau ai fost mândru pentru că ai reușit? Trebuie să te stăpânești, altfel nu vei reuși. Trebuie să te controlezi.Impune-ți o limită.Stabilește barierele între bine șă rău. Rămâi pe ce parte vrei , sau migrează, important e să te simți bine în pielea ta. Nu ești la un nivel inferior față de ceilalți,nu te mai pedepsi pentru lucruri de care nu ești responsabil. Ești tu,asta e tot ce contează. Tu poți face diferența,poți ieși în evidență. Trebuie doar să te accepți. Să fii așa cum ești.Ești mai bun decât ceilalți. Ești cel mai bun,pentru că ești tu.

         Știu că ai încercat să oprești totul , dar lumânarea vieții tale încă mai pâlpâie,chiar dacă flacăra nu e atât de intensă. Nu meriți un destin ca acesta, nu meriți o moarte subită, nu meriți să fii uitat. Să nu uiți că sângele și durerea nu sunt căi de scăpare.Nu îți mai lăsa semne. Lasă-ți amintiri,în minte,nu pe corp.Nu e târziu.

Diana.

O cale de scăpare.

Te-ai regăsit vreodată într-o persoană aproape necunoscută? E totul o coincidenţă,sau trebuia să ne descoperim reciproc? Ştii cum e să cauţi siguranţă în alţi oameni? Eu ştiu,el ştie.
Mi se pare bizară toată experienţa asta , doar ne-am privit şi a fost destul. E ceva în sclipirea aceea,ceva ce te prinde în ochii lui. Ştie cum să te ţină în suspans. Ştie să se facă auzit. Ştie să se comporte. Ştie cum să fie el.
Îl cunosc de atât de puţin timp ,dar nu cred că o prietenie mai lungă ar fi dat asemenea roade. Pentru că noi suntem lafel. Suntem reflexii în oglindă. Frunze ale aceluiaşi copac.
Te întrebi cine e? O să îl întâlneşti si tu. Toţi o să întâlniţi o copie a lui. Există câte una pentru fiecare. Dar el e pentru mine.

Diana.

„Avea ochii frumoși.”

„Avea ochii frumoși , adânci , puteai să te pierzi în ei...cred că asta am și făcut.L-am iubit mult, îmi aduc aminte cât sufeream.Erau zile în care mă făcea să vreau să îl distrug din ură,dar tot îl iubeam. Doar Dumnezeu îmi e martor. Doar el îmi cunoaște durerea.”
Mi-a spus printre lacrimi,suspinând.Era tristă. Era singură. Era neînțeleasă. Fără el, nu era ea. Chiar dacă nu o cunoscusem înainte să îl piardă , simțeam că nu asta era firea ei. Se vedeau , în colțul gurii , urmele unui fost zâmbet , dar erau atât de greu de observat din spatele șiroaileor de lacrimi. Nu puteam spune că o înțelegeam . Am iubit și eu , iubesc și eu, dar nu o amintire, nu o umbră.
„Îmi urăsc întreaga existență din cauza lui , din cauza a ce m-a făcut să devin , dar trebuie să recunosc că a fost singurul înger pe care l-am văzut vreodată. Fața albă, buze rozalii, ochi albaștri...mai e cineva ca el? Of,cât m-a făcut să sufăr!...Și , totuși , îl vreau înapoi . Adorm cu gândul la el,cu lacrimi în ochi. Știu că puteam să evităm despărțirea , știu că am fost prea orgolioasă când tebuia să mai las de la mine.Știu că am greșit. Nu mi-a dat niciodată șansa să mă revanșez.Sper că îl voi revedea într-o zi.”

S-a pierdut în ochii lui,n-a mai găsit ieșirea. Căci el a închis ochii, ca să nu iasă fericirea din ei.

Diana.