Oamenii

„Oamenii nu intră la întâmplare în viețile noastre,noi îi chemăm.” Noi ne alegem ce fel de persoane să găsim,pe stradă,sau într-o cafenea,pe o bancă sau în locul nostru special. Noi ne formăm singuri câte un zid construit din persoane de diferite tipuri, din figuri aparținând unor clase sociale diferite. Avem câte o cunoștință pe care o corelăm cu fiecare sentiment în parte; o persoană blândă pentru afecțiune, un ironic incurabil pentru amuzament, un bogătaș pentru finețe, un romantic pentru dragoste, un paranoic pentru dramă, un prieten pentru viață.

Societatea din zilele noastre se bazează pe fraternitate, pe reciprocitate, dacă analizăm din punct de vedere teoretic. Dar, practic vorbind, societatea este susținută de oameni de toate felurile,de toate culorile,de ambele sexe, de oameni diferiți în felul lor,care nu cred în reciprocitate,ci în afaceri bine puse la punct care să aibă beneficii comune. Nu, nu vorbesc despre interese; ci,pur și simplu analizez piața.

Un pesimist convins găsește ,de cele mai multe ori, un sprijin emoțional într-un optimist de-o viață. Astfel, cel din urmă are parte de realitate din partea pesimistului și a gândirii sale, iar pesimistul are ocazia de a gusta puțin din dreptul lui la fericire. E o afacere bine plănuită,nu-i așa? Și în dragoste căutăm o persoană opusă nouă,să ne completeze,să pună semnele de punctuație în propoziția vieții noastre pentru a-i da un alt înțeles, pentru a ne asigura încă un punct de vedere, pentru a ne ajuta să ne lărgim orizonturile.

Avem nevoie de oameni, cu toții avem nevoie de alții în jurul nostru. Fie pentru a ne ridica la Cer, fie pentru a ne atenua căderea. Căutăm ființe diferite, pentru că propria noastră persoană nu ne ajunge, nu ne satisface psihic și nici fizic, dacă urmăm procesul logic al analogiei. Chiar dacă majoritatea nu ne dorim alte prezențe în jurul nostru, subconștientul realizează că avem nevoie de ele,

„Oamenii nu intră la întâmplare în viețile noastre,noi îi chemăm.” Și fiecare om are rolul său în dezvoltarea noastră personală. 

Diana

Un sentiment nou

Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin, dar nu te mai simți atât de străin?
E oare șoapta cea mai slabă din mintea mea cea care materializează prima și dă naștere imaginii detaliate? Eu n-am văzut niciodată fericirea ca fiind ceva. Fiecare stare avea forma sa, tristețea era albă și circulară, monotonia era gri,ca un labirint fără ieșire. Fericirea nu a fost,pentru mine, nimic altceva în afară de termen în sine. Nu i-am dat o definiție proprie în mintea mea, nu am categorisit-o ca fiind o stare pozitivă sau negativă, nu i-am atribuit o formă, sau o culoare, sau o amintire. Poate voi putea să-i pun ca descriere numele tău într-o zi.
Poate fericirea nu se materializează până când nu ești ridicat de pe pământ de cineva. Până ce acel cineva te privește în ochi iar tu îl privești inapoi în același fel ,n-ai de unde să știi cum e să fii fericit. Atribiundu-i noțiunii de dicționar o voce,două pupile și o amintire, prinzi curaj să trăiești mai mult, să treci prin sentimente mai vaste,prin trăiri cu semnificații ascunse.
Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin,dar nu te mai simți atât de străin?
E oare strigătul cel mai feroce al subconștientului tău care te anunță că greul începe? Ah,dar fericirea e atât de simplă! E lipsită de dificultate, în același fel în care supărarea e lipsită de substanță și motive zilele astea. Eu încep să văd fericirea ca ceva. Începe să aibă o formă,dar e doar o linie discontinuă deocamdată. Însă răbdarea nu învinge sufletele tari, așa că voi alerga în jurul unui început până am să-l pot face un moment divin; poate acea linie discontinuă se va transforma într-un sentiment nou, dragoste.

Diana

794-795

Spune-mi că ești liber pentru că nu te temi să iubești ceea ce va muri și uită-te la mine înțelegând efemeritatea mea. Iar dacă simți vreodată că m-ai fi putut iubi mai mult dacă tăiam flori în loc de propriile-mi încheieturi, mai bine pierde-te în neant fără să-mi mai lași vreun cuvânt. De ce? Pentru că tu știi cel mai bine punctul meu slab,unde doare și din ce cauză,știi că e un instinct involuntar.

Și mai știi că sunt lașă; niciodată nu am terminat ceea ce începusem, niciodată nu am avut tăria să-mping metalul rece și ascuțit prin epiderma firavă. N-am să-mi sting lumânarea singur nicidoată,dar nu pentru că pot mai mult de atât,ci tocmai pentru că nu pot.

Ai simțit vreodată și dorință,și repulsie simultan?Atât de important este sfiosul sânge al venelor pentru mine; atât de important încât aș sfâșia carnea de pe oasele mele doar pentru a-i vedea culoarea timp de câteva secunde. Suicidul e interzis de legile eticii, dar eu nu scriu despre suicid; eu scriu despre durere și plăcere, despre contopirea lor. Eu scriu păcate,nu rugăciuni.

Ți-am spus odată că eu caut iadul libertății; iar tu mi-ai răspuns, senin,că-l vom găsi împreună. Că întregirea sufletelor noastre amare va fi răget de bestie,nu cântec angelic și că va aduce toți demonii și toate fantasmele pe pământul rece și impropriu. Dar de atunci a trecut mult timp, iar eu m-am gândit la altceva; eu să caut libertatea și tu să găsești iadul. Ai acceptat metoda mea fără cuvinte, involuntar, prin felul tău de a fi distructiv. Ai alergat apoi printre mormintele cuvintelor mele nespuse, ai alergat desculț și strigai în șoaptă nimicuri romantice ca să mă aduci înapoi.

Dar eu nu te-am mai primit în mausoleul meu,pentru că știam că mereu se va termina în același fel. De ce? Eu îți dăruiesc mai mult decât necesarul tău,mai mult decât ai nevoie. Eu n-am să te iubesc niciodată. Tu n-ai să te oprești din a mă iubi cu ura ta caracteristică.

Te cunosc,chiar dacă tu crezi că ești ascuns; de fapt, eu te-am citit de prima dată. Te-am adus în situații imposibile și stări cu totul vulgare de povestit și te știu mai bine decât mă voi știi pe mine vreodată. Dar noi ne identificăm unul cu celălalt,prin antiteze și în basme. Tu ești Răul,eu nu știu ce sunt. Ești Lucifer, eu nu știu ce stea sunt. Nu știu nici în ce constelație mă găsesc; știu doar că stau aici de ani întregi, decenii. Au trecut vieți de când nu m-am clătinat, nici măcar n-am clipit. Iar tu te-ai învârtit în jurul meu,mi-ai alungat toți sateliții,m-ai golit de emoții și gânduri, de independență. Mi-ai răpit puterea și ai ascuns-o, ai omorât-o;m-ai lăsat fără nimic.De aceea îmi voi da mie permisiunea de a-mi scuipa inima și plămânii afară în timp ce aberez despre ceva irelevant pentru multă lume,căci sunt mulți care nu înțeleg.

Durerea are mai multe forme,mai multe subcategorii. Există supărarea,cea mai comună,cea mai slabă. Apoi urmează tristețea,care poate dura ani întregi,dar nu îți schimbă viața. Iar cea mai intensă formă de durere este fericirea. Probabil te întrebi cum este posibil să pun alături doi termeni antitetici. Ei bine,vezi tu,puțini oameni suferă de fericire: nenorociții care se îndrăgostesc și nebunii.

În prima categorie mă pot da exemplu pe mine,mizerabilul amorezat din trecut,iar pentru cea de-a doua, pe lunaticul care scrie aceste tâmpenii acum, adică eu cel din banalul prezent. Cum mă omoară pe mine fericirea? Prin inexistența sa; da, fericirea e doar o idee,un ideal,o utopie, un mod de viață al morților. Fericirea,se spune, este totul. Dar fericirea,spun eu, nu este nimic. Și,prin urmare,toate diminețile răcoroase în care îmi spuneai că te simți împlinit și fericit lângă mine mă lăsau rece; puteai foarte bine să-mi spui că te îngrop în lacrimi și cuvinte banale. Aș fi zâmbit mai frumos.

Când am să-ți spun eu lucruri despre fericirea pe care mi-o produci, atuncii să știi că s-a terminat; atunci să pleci departe și să uiți numele meu, căci eu l-am uitat deja pe al tău.

Diana