E oare șoapta cea mai slabă din mintea mea cea care materializează prima și dă naștere imaginii detaliate? Eu n-am văzut niciodată fericirea ca fiind ceva. Fiecare stare avea forma sa, tristețea era albă și circulară, monotonia era gri,ca un labirint fără ieșire. Fericirea nu a fost,pentru mine, nimic altceva în afară de termen în sine. Nu i-am dat o definiție proprie în mintea mea, nu am categorisit-o ca fiind o stare pozitivă sau negativă, nu i-am atribuit o formă, sau o culoare, sau o amintire. Poate voi putea să-i pun ca descriere numele tău într-o zi.
Poate fericirea nu se materializează până când nu ești ridicat de pe pământ de cineva. Până ce acel cineva te privește în ochi iar tu îl privești inapoi în același fel ,n-ai de unde să știi cum e să fii fericit. Atribiundu-i noțiunii de dicționar o voce,două pupile și o amintire, prinzi curaj să trăiești mai mult, să treci prin sentimente mai vaste,prin trăiri cu semnificații ascunse.
Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin,dar nu te mai simți atât de străin?
E oare strigătul cel mai feroce al subconștientului tău care te anunță că greul începe? Ah,dar fericirea e atât de simplă! E lipsită de dificultate, în același fel în care supărarea e lipsită de substanță și motive zilele astea. Eu încep să văd fericirea ca ceva. Începe să aibă o formă,dar e doar o linie discontinuă deocamdată. Însă răbdarea nu învinge sufletele tari, așa că voi alerga în jurul unui început până am să-l pot face un moment divin; poate acea linie discontinuă se va transforma într-un sentiment nou, dragoste.
Diana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu