Și mai știi că sunt lașă; niciodată nu am terminat ceea ce începusem, niciodată nu am avut tăria să-mping metalul rece și ascuțit prin epiderma firavă. N-am să-mi sting lumânarea singur nicidoată,dar nu pentru că pot mai mult de atât,ci tocmai pentru că nu pot.
Ai simțit vreodată și dorință,și repulsie simultan?Atât de important este sfiosul sânge al venelor pentru mine; atât de important încât aș sfâșia carnea de pe oasele mele doar pentru a-i vedea culoarea timp de câteva secunde. Suicidul e interzis de legile eticii, dar eu nu scriu despre suicid; eu scriu despre durere și plăcere, despre contopirea lor. Eu scriu păcate,nu rugăciuni.
Ți-am spus odată că eu caut iadul libertății; iar tu mi-ai răspuns, senin,că-l vom găsi împreună. Că întregirea sufletelor noastre amare va fi răget de bestie,nu cântec angelic și că va aduce toți demonii și toate fantasmele pe pământul rece și impropriu. Dar de atunci a trecut mult timp, iar eu m-am gândit la altceva; eu să caut libertatea și tu să găsești iadul. Ai acceptat metoda mea fără cuvinte, involuntar, prin felul tău de a fi distructiv. Ai alergat apoi printre mormintele cuvintelor mele nespuse, ai alergat desculț și strigai în șoaptă nimicuri romantice ca să mă aduci înapoi.
Dar eu nu te-am mai primit în mausoleul meu,pentru că știam că mereu se va termina în același fel. De ce? Eu îți dăruiesc mai mult decât necesarul tău,mai mult decât ai nevoie. Eu n-am să te iubesc niciodată. Tu n-ai să te oprești din a mă iubi cu ura ta caracteristică.
Te cunosc,chiar dacă tu crezi că ești ascuns; de fapt, eu te-am citit de prima dată. Te-am adus în situații imposibile și stări cu totul vulgare de povestit și te știu mai bine decât mă voi știi pe mine vreodată. Dar noi ne identificăm unul cu celălalt,prin antiteze și în basme. Tu ești Răul,eu nu știu ce sunt. Ești Lucifer, eu nu știu ce stea sunt. Nu știu nici în ce constelație mă găsesc; știu doar că stau aici de ani întregi, decenii. Au trecut vieți de când nu m-am clătinat, nici măcar n-am clipit. Iar tu te-ai învârtit în jurul meu,mi-ai alungat toți sateliții,m-ai golit de emoții și gânduri, de independență. Mi-ai răpit puterea și ai ascuns-o, ai omorât-o;m-ai lăsat fără nimic.De aceea îmi voi da mie permisiunea de a-mi scuipa inima și plămânii afară în timp ce aberez despre ceva irelevant pentru multă lume,căci sunt mulți care nu înțeleg.
Durerea are mai multe forme,mai multe subcategorii. Există supărarea,cea mai comună,cea mai slabă. Apoi urmează tristețea,care poate dura ani întregi,dar nu îți schimbă viața. Iar cea mai intensă formă de durere este fericirea. Probabil te întrebi cum este posibil să pun alături doi termeni antitetici. Ei bine,vezi tu,puțini oameni suferă de fericire: nenorociții care se îndrăgostesc și nebunii.
În prima categorie mă pot da exemplu pe mine,mizerabilul amorezat din trecut,iar pentru cea de-a doua, pe lunaticul care scrie aceste tâmpenii acum, adică eu cel din banalul prezent. Cum mă omoară pe mine fericirea? Prin inexistența sa; da, fericirea e doar o idee,un ideal,o utopie, un mod de viață al morților. Fericirea,se spune, este totul. Dar fericirea,spun eu, nu este nimic. Și,prin urmare,toate diminețile răcoroase în care îmi spuneai că te simți împlinit și fericit lângă mine mă lăsau rece; puteai foarte bine să-mi spui că te îngrop în lacrimi și cuvinte banale. Aș fi zâmbit mai frumos.
Când am să-ți spun eu lucruri despre fericirea pe care mi-o produci, atuncii să știi că s-a terminat; atunci să pleci departe și să uiți numele meu, căci eu l-am uitat deja pe al tău.
Diana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu