Cine dintre noi?

Cine dintre noi va muri înainte ca trupul să-i moară?

Am scrijelit nume pe scoarța copacului din mine
însă
în adâncul meu literele au sângerat.

Am rupt din mine viață ca să compui muzică
însă
în adâncul meu nu m-am regenerat.

Am renunțat la mult sânge ca să ai cu ce să faci artă
însă
în adâncul meu n-ai mai pictat.

Am strigat după tine înnecată în mări
însă
în adâncul meu am secat.

Am dat „a doua șansă” la nesfârșit
însă
în adâncul meu cuvintele au dărâmat.

Am luat pastilele ca tu să iei șansele
însă
în adâncul meu nu m-am vindecat.

Am crezut că distrug un „eu” ca să ajut un „tu”
însă
în adâncul meu sunt bine.

Sunt bine.Sunt tot eu.

Cine dintre noi a murit înainte ca trupul să-i moară?

Diana

O sa arzi toata noaptea

Am un secret
pe care il tin
ascuns
inca de cand nu
eram.
Am un secret
atat de greu
de aflat
si
atat de greu
de inteles
incat nici macar
eu
nu stiu
care este.
Am un secret
care imi va
intregi
sufletul
atunci cand
il voi afla.

Cu totii avem
cate un secret
din acesta,
bine inchis
in partea intunecata
a mintii noastre.

Cu totii
ne vom regasi
atunci cand
ne vom afla
secretul,
asa cred,
asa sper.

Cu totii vom
fi liberi.
Doar tu
vei mai ramane
captiv.

Tu o sa
arzi
toata noaptea,
o sa
arzi
toata viata.
O sa te transformi in
neintelesuri
si mai mari.
Pentru ca
asta esti
Tu.
O flacara.

Diana

A-A-D-C-D

Am văzut o pasăre murind acum ceva timp. Mi s-a părut mai mult interesant decât crud. M-am gândit „E doar o pasăre,nu mă influențează cu nimic”. Și am plecat ușor înspre casă și am uitat. Am uitat-o.

A mai trecut ceva timp. De fapt, au mai trecut câteva ceasuri, căci timpul nu există;doar ceasurile există. Și a venit noaptea. A venit o noapte atât de întunecată cât nu am văzut în toată existența mea minusculă,dar încăpătoare. Stăteam în colțul călduros al camerei mele, unde doar vântul de afară încerca să se facă auzit. Stăteam și atât. Stăteam ,psihic, într-un mod în care n-am mai reușit niciodată. Și, deodată mi-a venit în minte imaginea unui foc. Flacăra galben-portocalie, scânteile luminoase din mijlocul nopții, căldura emanată treptat dar copleșitor, mirosul lemnului care arde, sunetul lemnului care trosnește. „Nu lăsa niciodată o flacără veche să te rănească pentru a doua oară”, mi-a spus cineva odată. Am râs, n-am zis nimic. Nici n-aș fi știut ce să spun, oricum. 

Apoi mi-am amintit de pasăre. Am văzut viața cum ieșea din ea. Oare așa pleacă și din noi? Oare nu ne vede nimeni sufletul cum iese, oare nu-l prinde nimeni și să-l păstreze în mâinile lor puternice și simple,pline de bătături, până când vom fi destul de puternici să ne luăm viețile înapoi?Doamne, vreau să-mi vină ideile înapoi. Ideile mele sunt ca viețile oamenilor. Acum vin,acum pleacă. Să revenim la idee,până nu moare. Dacă pasărea aceea n-ar fi murit acolo,în fața mea, oare aș fi fost mai mpăcată cu mine? Sau, oare i-am furat sufletul mic și neînsemnat? Oh, dar totul este însemnat! Și aerul pe care îl inspir chiar acum e însemnat. Căci fără el, n-aș fi aici. Nici voi,fără el, n-ați fi aici. 

Dar dacă aerul este un drog creat ca să ne țină departe de realitate? Dacă atunci când abuzezi de un drog, vezi cum e defapt viața? Dacă de asta sunt drogurile interzise? Prea multe gânduri. Prea puțin timp. NU. Prea puține ceasuri. Timpul nu există.

Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu vedeam pasărea aceea murind?

Diana

Existență

Timpul nu există,

dar,totuși,ceasurile merg

și or să meargă

atunci când nici tu nu vei mai fi.

Dragostea nu există,

dar,totuși,tu ești;

pe cine vrei să păcălești

când îmi zâmbești?

Moartea există,cred,

nu sper;consider sincer

că nu are legătură.

Totu-i doar o frumoasă încurcătură.

Tu vrei să fii,eu nu;

de ce strigi liniștea

dacă nu vrei să fie

zgomot?

Diana

**

Foarte multe se pot întâmpla între „acum” și „niciodată”. O fată poate iubi un băiat. Marea poate curăța plaja de dragostea pierdută a altora. Soarele poate apune. Timpul poate trece. Soarele a apus.

Te-ai întrebat vreodată cum de-am ajuns aici? Apropie-te și deschide-ți ochii. La ce te gândești? Cum te simți? Ce ne-am făcut unul celuilalt? Te-ai gândit vreodată să-mi mai scrii?

„Cum ești?”, „Cum a fost la mucă?”, „Ai udat florile?”, „Vrei să vin să tund gazonul?” sună toate a declarații de dragoste, mai mult decât „Te iubesc”, „Te vreau aici cu mine”, „Îmi e dor de tine”, „Nu pot trăi așa!”

Pentru că poți trăi așa. Dragostea nu este dramatică, dureroasă, drastică. Dragostea nu trebuie să te facă să te simți mizerabil. Dragostea este calmă, lucidă, îngăduitoare ;și are o ușă de ieșire.

Poți oricând să ieși. Asta nu înseamnă că nu vei mai simți nimic. Dar nici nu înseamnă că vei suferi. Dragostea nu doare. Dragostea pierdută este doar un curs la care ai chiulit; poți recupera tot ce ai pierdut, pe parcurs.

Foarte multe lucruri se pot întâmpla între „acum” și „niciodată”.

Diana

Eu

Am încercat să renunț la lumină noaptea trecută.
Am lăsat compania întunericului să îmi aline
singurătatea.
Dar m-am trezit într-o stare psihică în care nimeni
nu
ar trebuie să fie,
chiar dacă toți au fost
și toți or să fie.
Îmi este frică.
Îmi este frică să rămân doar eu
cu mine
pentru că atunci văd cel mai bine
cine sunt
și
cine nu sunt.
Sunt terifiată și de cel mai neînsemnat defect
al meu
și aș vrea să pot
să îl ascund. Îmi este
și mai frică să încerc să
îl omor.

Am o plantă moartă în camera mea.
Am iubit-o.
Iubesc toate plantele,de altfel.
Ele aduc viață când eu
dorm
și
îmi aud plânsetul când
nu mai e nimeni.
Am o plantă moartă pe pervazul meu.
Probabil că și ea a plâns,
ca mine,
dar nu am auzit-o.
Îmi este frică.
Îmi este frică de plânsul altora
pentru toate felurile în care
mă poate face
să mă simt.
Sunt terifiată și de cel mai neînsemnat suspin
al celuilalt.
Îmi este frică să nu fie vina mea
și
îmi este și mai frică să nu fi fost eu
cauza.

Am un desen neterminat pe masă.
Nu termin niciun desen.
Niciodată.
Îmi este frică.
Îmi este frică să desăvârșesc o piesă
de artă. Nu vreau să
omor un creion pe o foaie
de hârtie cu
vânătăi.Așa văd desenele.
Dureri transpuse pe
un stativ.
Îmi este frică de durere.
Îmi este frică de durerea mea,
dar
îmi este și mai frică de durerea
celuilalt.
Îmi este frică de durerea
vindecabilă,
pentru că după
ce se închide rana, tot nu poți
uita
felul în care te-ai simțit când
vedeai tot
sângele acela și
mușchiul rupt și
osul spulberat.

Am fost la ea astăzi.
I-am adus flori.
Nu erau moarte,dar s-au dus
până când am plecat.
Nu mi-a fost frică.
Am stat cu ea până când
s-a întunecat afară.
Nu mi-a fost frică.
Am desenat un portret al ei.
L-am terminat.
Nu mi-a fost frică.

Dar mi-a fost
frică
de
cine sunt
atunci când
nu
sunt
cu
ea.
Pentru
că
atunci
sunt
doar
eu.

Diana

Acum

                      ACUM. adv.1.În prezent,în momentul de față; actualmente;în
                      împrejurările actuale.2.Îndată,imediat,numaidecât.Lat.  „eccum 
                             modo”.

Ai spus că mă iubești acum, iar eu, în lumea mea neverosimilă și subdiocră, am căutat în nenumărate dăți sensul lui „acum”. Adverb de timp, însemnând „în momentul de față”, în principiu. Lucruri neînsemnate pentru mine, căci nu vreau să învăț despre „acum”, cum să-l folosesc. Cum arată întruchiparea acestui cuvânt? Dacă analizez complexitatea timpului și a tuturor elementelor primordiale văzute prin fumul albăstrui al țigaretei lui, „acum” nu mai pare atât de simplu,atât de cert.Acum nu este acum. Pentru că nu trăiesc ceea ce vreau și ceea ce mă face pe mine, ca ființă primară, fericit. Eu trăiesc în „atunci”, „acolo”, „poate”, nu în „acum”, „aici”, „da”.

Am omorât o parte din mine ca să te las să trăiești neschimbat. Nu-ți cer nimic în schimb, dar mă aștept să primesc un moment în care conștientul să-i strige inconștientului „Acum simt”. Iar acel „acum” să însemne că în ochii mei nu mai e întuneric; ești tu. Și că dac-aș fi chiar și în Rai,dar fără tine, n-ar fi decât moarte. 

Când începe „acum”?

Diana

Nu scriu despre tine

Nimeni n-a scris, pictat, sculptat, modelat, construit sau inventat vreodată decât pentru a ieși din Iadul lor. O linie fină și o umbră subtilă mă ridică la Soarele iertător; îmi înving, prin arta mea, pământul,mormântul și destinul. O pânză finalizată, cu o semnătură inconfundabilă, mă adoarme la fiecare apariție a stelelor. Arta menține viața...

...Doar ca să crești și să te omoare doi ochi pe care-i știi atât de bine dar nu-i cunoști deloc. Scriu acum pentru că nu mai pot vorbi. Vocea mea e aproape dusă, dar sunt bine, pentru că mi-ai spus odată că sunt un tablou frumos; o operă de geniu!...picturile nu vorbesc. Scriu,dar mă dor încheieturile. Totuși, sunt bine; mă dor pentru că nu mi-ai strâns mâna destul de tare. Și scriu despre dragoste, chiar dacă mi-am promis că n-am să mai fac asta niciodată. Dar, de fapt, nu scriu despre dragoste, nu scriu nici măcar despre tine. Scriu despre arta mea.

Compuneam,acum mult timp, fraze frumoase despre ochii tăi. Am scris chiar că aveai ace în pupile. Și te uitai la mine în timp ce-ți aprindeai o țigară. Cât mi-aș fi dorit să fiu eu filtrul amărâtei ăleia de țigări! Cu ce mă ajuta o privire când eu voiam să-mi atingi buzele cu ale tale, să-mi strângi mâinile obosite de atâtea scrisori de dragoste scrise și cântate la vechiul pian de fildeș?! Voiam să fiu țigara aceea, chiar dacă aș fi fost efemeră. Ea era aproape de tine, așa cum îmi doream eu. M-ai fi aruncat într-un colț. Ai fi aprins o alta după puțin timp...chiar mă asemăn cu una dintre țigările tale consumate.

Ți-am spus, odată, că ești un portret rece. Erai arta mea. Erai și pânza, și uleiul colorat, și pensula fină. Dar, mai întâi de toate, erai ideea dumnezeiască și prima linie. Nu mai pictez acum. Ce glumă bună sunt! Ce macabru. Cum să iubești ceva ce face artă ca să ajungă în Iad? Ce prostie din partea mea! Ce nesăbuință din partea mea, să cred că încercai să te salvezi,când tu te omorai prin tot?

Nimeni n-a făcut artă decât pentru a ieși din Iadul lor, de asta mă întreb dacă ești măcar real.

Diana

Dezastru

Pun pariu că ai putea spune că-s un dezastru, dar măcar arăt bine în mica mea rochie negară. Eram sursa tuturor bârfelor,tuturor șoaptelor, aseară. Toată lumea avea prea puțin sânge și prea mult alcool; eram toți artiști frustrați, uitați de societate. Toți se distrau prea mult în hainele lor prea mici și prea elegante, prea murdare de păcatele nopții și băutura ieftină.

Doar eu nu aveam aer. Mă sufocau strigătele de fericire, dansurile numeroase, săruturile fugare, rochiile care arătau puțin prea mult. Eu m-am împrăștiat pe podele de bar prea mult timp și nu m-a cules nimeni, nu m-a dus nimeni în căminul lor, încercând să-mi elibereze trupul din mica mea rochie neagră.

Eu sunt o fantasmă. M-au văzut toți dar nu m-a văzut nimeni. Am fost sufletul petrecerii dar nici măcar n-am fost prezentă. Eu nu sunt decât o iluzie. Sunt planta din colțul camerei, de lângă fereastra goală, cea cu care vorbești când te simți singur. Ți-ai creat toată existența pe baza a ceva ce nu are sânge, ci clorofilă și nu se îmbată de la alcoolul tău, ci moare. Asculți vorbele unei ființe mute și vorbești cu ceva ce nu te poate auzi. Dar asta te face fericit.

Te-ai fi așteptat vreodată la asta? Credeai că știi ce e dragostea? Cum e să iubești ceva ce nu te atinge niciodată? Cum e să săruți pielea catifelată a unei iubite senzuale care există doar în capul tău? Asta înseamnă să visezi? Asta e tot?

Sunt doar o mică floare în universul tău de rochii mulate și tocuri înalte. Nu sunt iubirea. Nu sunt un dezastru cu piele moale și buze roșii. Sunt un dezastru cu frunze și flori albe. Sunt doar un observator al dezastrului tău.

Diana

870//09//06//17//03

Cifre. Urăsc cifrele. Sunt exacte. Sunt rigide. Nu dau posibilitatea unei schimbări,unei estimări,unei rotunjiri. 870. Nu 870-ceva, sau 870-fără. 9. Nu 8. Nu 7. Cifre. Literele sunt atât de maleabile,atât de melodioase. Totul e format din litere. Dragostea are litere,nu? Da, 9 litere. 9. Nu 8. Nu 7.

În litere mi-am scris mereu scrisorile, dorul, suspinele, fericirea și drumul. Și chiar dacă am folosit cuvinte mărețe sau ghicitori bine puse la punct, oamenii au înțeles mesajul. Așa că scriu, acum, în această zi importantă, în această zi în care Universul e absolut monstruos, scriu tot ce vreau să-mi transmit în cifre.

//09//06//

Era un bărbat înalt,robust, în vârstă de aproximativ 50 de ani. Era un bărbat condus de rațiune, dar care-și impunea și puțină,foarte puțină pasiune în viața sa. Era un bărbat cu o figură nu foarte plăcută, cu pielea aspră și albă. Era un bărbat cu o frunte lată, abruptă ca un munte, care avea la bază cele două sprâncene negre,groase și drepte sub care se ascundeau ochii mici,căprui,triști. Atunci când vorbea, vocea sa era calculată,rece,improprie. Când își mișca picioarele, mâinile încercau să imite mișcările ca niște copii învățați să scrie în aerul cald,umed,irespirabil al unei biserici. Când privea ceva, parcă i se nășteau lumini în pupile, dar erau apoi omorâte căci îți găsea un alt subiect analizabil.
Cifre. Eu urăsc cifrele. Dar el urăște literele,pentru că sunt confuze. Literele sunt interpretabile, ele nu oferă siguranță. Dar cifrele sunt ondulate, oferă certitudine, sunt infinite. Litere sunt doar câteva, dar ce poți face din cifre!... 0906.Cifrele nu mai există pentru el de când a aflat semnificația lor.

//17//03//

Era o femeie despre al cărei portret fizic nici nu-mi pot permite să vorbesc, pentru că el este indefinit. Totul este indefinit, totul este infinit. Era o femeie care ura cifrele.Literele îi ofereau mai multă credință,pace,viață. 1703.Literele nu mai înseamnă nimic,le-am înlocuit cu cifre.

//870//

Urăsc cifrele,mai ales azi.

Diana

Prima mea dragoste

Prima mea dragoste a fost un băiețel nesemnificativ ,când trebuia să fiu eu însămi. Frumos,dar a fost o pierdere de timp. Îmi spunea că scrie despre toate lucrurile pe care le îndrăgea; nu a scris nici măcar o dată despre mine. Poate că nu eram o sursă de inspirație mai bună decât un obiect oarecare. Nu eram un om, în opinia lui, nu eram un lucru, nu eram o culoare, nu eram un sunet, nu eram un miros. Eram un simplu moment.

Îmi spunea că sunt lumea lui, dar avea galaxii întregi care se năşteau şi mureau în ochii săi negri. Ce înseamnă o lume pe lângă un Univers?! Eu eram satelitul lui;dar el era fascinat de planete, le studia, le îndrăgea. Eu eram o floare, el iubea copacii. Eu eram albastrul cerului, el iubea albastrul mării. Eu eram lumina ochilor lui,dar el mereu stătea în întuneric. Cum să-ți strălucească pupilele în negură?!

Prima mea iubire a durat o vară; nici nu-i mai ştiu culoarea ochilor. Spun doar că ei erau negri ca să nu fiu nevoită să vorbesc despre sufletul lui. Prima mea iubire nici n-a fost iubire. A fost curiozitate; şi m-a dus destul de departe,dar pe ce drum? Sunt doar muritor, n-am timp! N-am timp să iubesc,să greşesc şi să scriu despre asta de fiecare dată. N-am timp şi n-am voință. Şi n-am putere.

Prima mea dragoste avea un chip frumos,cu trăsături aparte. Dar a fost o pierdere de timp pentru mine. Şi eu am fost acelaşi lucru pentru el; căci eu cred în reciprocitate. Cred că prima mea dragoste avea totuşi pupilele albe pentru că nu mi-am văzut niciodată reflexia în ochii lui.

Prima mea dragoste a fost doar o amintire dintr-o utopie creată în fum de tutun ieftin şi alcool prea tare. Pentru că suna prea frumos numele lui rostit de vocea mea.Pentru că scria poezii mult prea romantice pentru realitatea noastră improprie. Azi, când scriu ,tu crezi că el chiar există. Ieri, când îl vedeam, şi eu credeam asta. Mâine, când mă vei privi în ochi şi vei vedea că-s goi, vei şti că el nu e nimic. Şi tocmai din acest motiv nici eu n-am fost nimic pentru el. Eu am visat frumos cu ochii deschişi la un băiat cu părul negru şi ochii ca sufletul lui.

Şi ,totuşi, ce culoare aveau ochii primei mele iubiri?

Diana