N-am fost niciodată slabă

Sufeream uitându-mă la el suferind. Parcă mă lovea pe mine conștiința de fiecare dată când călca el strâmb și parcă mă simțeam eu de vină pentru incompetența lui de a se desăvârși ca persoană. Când îmi zâmbea fals, îmi simțeam ritmul inimii schimbându-și configurația. Știam că bătăile se răresc și disipația mea constă în tristețe. Și asta durea. Durea să mă uit la el și să știu că ar putea fi mult mai mult decât atât, ar putea să-și învingă condiția. Căci era în noroi și-ar fi putut fi nu rege,ci zeu. Știam că îl pot ajuta. 

Nu sunt slabă. Nu vreau să fiu nota de subsol a vieții unui bărbat. Ofer ajutor sau încerc să fac dacă îmi pasă, dar nu voi accepta să nu fiu tratată în aceeași manieră în care și eu m-am comportat. Mi-aduc aminte de prima noastră întâlnire, cum stăteam amândoi retrași în colțul nostru de Univers și niciunul nu rupea tăcerea. Și la un moment dat mi-a dat mâna lui, m-a ajutat să mă ridic. Privirea aceea a fost lucrul care m-a făcut să rămân. Parcă în acele două secunde în care mâinile noastre au fost legate se scurseseră de fapt milenii întregi, metempsihoze începuseră și luaseră sfârșit, vieți se ofiliseră. Din acea primă zi am știut că vreau să îl susțin,să fiu persoana care îi oferă afecțiune și ajutor. Și,în schimb, așteptam doar puțină atenție; căci fiecare are demonii lui și, implicit, nevoile lui. 

Nu sunt slabă,dar n-am fost puternică lângă el. Și m-a distrus. S-a jucat cu chibrituri,iar eu aveam inima de hârtie. Mi-a spus că se teme de „pentru totdeauna” dar are tatuaje pe corpul său; se pare că nu m-a văzut ca pe o operă de artă. Eram mereu îndrăgostită de un băiat care era uneori îndrăgostit de mine. Și chiar dacă sufeream când îl vedeam suferind, n-am fost niciodată slabă.

Toamnă

Eu n-am simțit niciodată toamna. Nu m-a îngrozit niciodată moartea din copaci și nici goliciunea pe care o aduce vântul. La naiba, nu m-a întristat niciodată imaginea păsărilor care,în goana lor după lumină,se lovesc de înaltul cerului și sunt nevoite să se întoarcă pe glia rece și umedă. N-am înțeles niciodată tristețea oamenilor, căci toamna nu rănește nimic,nu distruge pe nimeni. Toamna e calmă și confortabilă, e silențioasă și primitoare. Oamenii ar trebui să lase natura în inimă mai repede decât lasă alți oameni. Toamna nu a lăsat pe nimeni singur, în întuneric, plângându-și metempsihoza; dar ființele umane te golesc de fericire,fără să clipească. Toamna te îmbrățișează atunci când te vede rănit, te încălzește, te urmărește, te calmează.

Eu nu m-am simțit niciodată singur toamna. Din contrar, parcă toate nuanțele din jurul meu m-au făcut să mă imaginez pe mine în culori ce nu există. Parcă respir mai adânc atunci când îmi cântă vântul serenade în frunze uscate. Simt oxigenul cum îmi oferă câteva secunde de viață în plus, îl simt mai intens toamna. Aerul e mai proaspăt,căci se hrănește din viețile copacilor care mor. Nu e nimic melancolic, nu e nimic trist în legătură cu toamna. Și niciun element al naturii nu te face să te simți așa pustiit cum te poate face să te simți un alt om.

Respiră mai mult toamna. Curăță-ți plămânii chinuiți de atâtea suspine lăsând aerul să-ți dăruiască încă o toamnă de trăit.

Diana

Doctrina ta

Nu ești fericit. Nu mai zâmbești ca înainte. Acum îți forțezi toată ființa și toată natura pentru a-ți mișca puțin colțurile celor două buze care-au șoptit de-atâtea ori „Te iubesc”. Mai ții minte bucuria ta,felul în care îți sclipeau pupilele,de parcă întreg Universul își hrănea lumina din privirea ta? Erai puternic,îmi păreai indestructibil. Îngerii veneau pe pământ,se aruncau din Raiul lor doar pentru tine, iar demonii se trezeau din mormintele lor să-ți ceară sfaturi,să-ncerce să se apropie.
Tu m-ai ridicat de pe pământul rece și umed și mi-ai spus că singurul mod de a prezice viitorul este să-l inventezi. Tu mi-ai construit aripi și m-ai dus în Cer. M-ai făcut să te iubesc ca pe un muritor,cu patimă; să te venerez ca pe un împărat, fără cuvinte; să te susțin ca pe un prunc, fără motive; să te protejez ca pe un frate,cu orice preț. Erai cea mai strălucitoare stea; acum îți pierzi din lumină și vrei să te apropii din ce în ce mai mult de glie. Te distrugi prin disipație, cu tristețe morbidă iar autocompătimirea și-a depășit de mult timp atribuțiile și nu-ți mai ajunge.
Cu gura care odată cânta doar simfonii mărețe și vorbea doar în ghicitori alese,acum îmi spui că vrei să mori și s-ajungi în Eden căci ai stat cu Hades în spatele tău toată viața. Îți curge toată esența prin lacrimile reci din miez de noapte. Nu mai lași sufletul să-ți vorbească. Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?
Cuvintele sunt diferite atunci când trăiesc doar în înăuntrul nostru,știu. De aceea să fii retras poate aduce plăcere iar liniștea este, în multe feluri, confortabilă. Dar tăcerea ta omoară. Și mă-ntreb,dacă-ți voi atinge încet fruntea cu buzele mele încă o dată, îmi vei mai povesti lucruri din copilăria ta, îmi vei mai strânge mâna cu aceeași dorință cu care-o făceai înainte? Voi mai auzi mituri și legende despre stele sau despre dragostea ucigătoare dintre Soare și Lună? Obișnuiai să faci Iadul în care trăiesc să pară un loc mai puțin macabru, obișnuiai să-mi îngropi tristețea adânc, adânc. Te-ai îngropat și pe tine până la urmă, cum se-ngroapă și stelele-n nori.
Și nu te mai ridici înspre Ceruri ca un arbore, încet dar sigur. Ai început să-ți scuturi singur frunzele,îți tai singur ramurile.
Credeai înainte că atunci când te ai pe tine,ai totul,iar asta era doctrina ta. Nu-mi spune acum că nu mai vrei nimic.

Diana

Se mai naște un zeu?

Diamantele sunt destul de periculoase; îți pot tăia epiderma și vor încerca să scape,să iasă la suprafață,să-ți părăsească trupul. Te-ai gândit vreodată la asta? Ai crezut vreodată că va trebui să-ți ții cu forța toate comorile și secretele personale? Acesta nu e niciun alt joc și nici vreun fel de simulare a catastrofei,raza mea de soare. Se întâmplă. Lumina ta devine prea puternică pentru caracterul tău firav și nu-ți mai poți controla păcatele. Știu asta pentru că e evident; te joci cu chibrituri iar eu am inima mea de hârtie încă la tine.

Picătură de rouă, nu crezi c-ai strălucit printre trandafirii sângerii destul? Nu crezi că-ți ajunge ceea ce ai deja? Cauți mereu lucruri noi,oameni noi,fără să-ți dai seama că,pentru a aduce un element de noutate în casa ta,trebuie să scapi de ceva ce deții deja? Schimbarea constantă te va distruge,mică picătură de apă care apare la fiecare răsărit de soare altundeva. Găsește-ți un loc numai al tău și mereu al tău și păstrează ceva numai pentru tine,mereu pentru tine.

Ființă minusculă ce se zbate s-ajungă cât mai sus,nu te-a obosit viața încă? Nu te-a satisfăcut lumea de mai jos,căci te crezi predestinată unor lucruri mărețe. Îți voi desena eu aripi, vietate sărmană, te voi elibera eu de natura ta urâtă. Dar înainte de a zbura,trebuie să știi că soarele e neiertător cu cei ce neagă posibilitatea unui eșec. Nu te duce prea departe,căci altfel vei avea prea mult de căzut în gol.

Tu,cel care e viața în sine pentru mine,tu ești o lucrare necizelată de geniu și acesta-i motivul pentru care ceea ce te ține în viață este de fapt ceea ce te omoară. Tu nu vrei să fii un alt muritor; ești tânăr,ești frumos,inaccesibil. Vrei să fii un zeu.

Diana