Eu n-am simțit niciodată toamna. Nu m-a îngrozit niciodată moartea din copaci și nici goliciunea pe care o aduce vântul. La naiba, nu m-a întristat niciodată imaginea păsărilor care,în goana lor după lumină,se lovesc de înaltul cerului și sunt nevoite să se întoarcă pe glia rece și umedă. N-am înțeles niciodată tristețea oamenilor, căci toamna nu rănește nimic,nu distruge pe nimeni. Toamna e calmă și confortabilă, e silențioasă și primitoare. Oamenii ar trebui să lase natura în inimă mai repede decât lasă alți oameni. Toamna nu a lăsat pe nimeni singur, în întuneric, plângându-și metempsihoza; dar ființele umane te golesc de fericire,fără să clipească. Toamna te îmbrățișează atunci când te vede rănit, te încălzește, te urmărește, te calmează.
Eu nu m-am simțit niciodată singur toamna. Din contrar, parcă toate nuanțele din jurul meu m-au făcut să mă imaginez pe mine în culori ce nu există. Parcă respir mai adânc atunci când îmi cântă vântul serenade în frunze uscate. Simt oxigenul cum îmi oferă câteva secunde de viață în plus, îl simt mai intens toamna. Aerul e mai proaspăt,căci se hrănește din viețile copacilor care mor. Nu e nimic melancolic, nu e nimic trist în legătură cu toamna. Și niciun element al naturii nu te face să te simți așa pustiit cum te poate face să te simți un alt om.
Respiră mai mult toamna. Curăță-ți plămânii chinuiți de atâtea suspine lăsând aerul să-ți dăruiască încă o toamnă de trăit.
Diana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu