Doctrina ta

Nu ești fericit. Nu mai zâmbești ca înainte. Acum îți forțezi toată ființa și toată natura pentru a-ți mișca puțin colțurile celor două buze care-au șoptit de-atâtea ori „Te iubesc”. Mai ții minte bucuria ta,felul în care îți sclipeau pupilele,de parcă întreg Universul își hrănea lumina din privirea ta? Erai puternic,îmi păreai indestructibil. Îngerii veneau pe pământ,se aruncau din Raiul lor doar pentru tine, iar demonii se trezeau din mormintele lor să-ți ceară sfaturi,să-ncerce să se apropie.
Tu m-ai ridicat de pe pământul rece și umed și mi-ai spus că singurul mod de a prezice viitorul este să-l inventezi. Tu mi-ai construit aripi și m-ai dus în Cer. M-ai făcut să te iubesc ca pe un muritor,cu patimă; să te venerez ca pe un împărat, fără cuvinte; să te susțin ca pe un prunc, fără motive; să te protejez ca pe un frate,cu orice preț. Erai cea mai strălucitoare stea; acum îți pierzi din lumină și vrei să te apropii din ce în ce mai mult de glie. Te distrugi prin disipație, cu tristețe morbidă iar autocompătimirea și-a depășit de mult timp atribuțiile și nu-ți mai ajunge.
Cu gura care odată cânta doar simfonii mărețe și vorbea doar în ghicitori alese,acum îmi spui că vrei să mori și s-ajungi în Eden căci ai stat cu Hades în spatele tău toată viața. Îți curge toată esența prin lacrimile reci din miez de noapte. Nu mai lași sufletul să-ți vorbească. Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?
Cuvintele sunt diferite atunci când trăiesc doar în înăuntrul nostru,știu. De aceea să fii retras poate aduce plăcere iar liniștea este, în multe feluri, confortabilă. Dar tăcerea ta omoară. Și mă-ntreb,dacă-ți voi atinge încet fruntea cu buzele mele încă o dată, îmi vei mai povesti lucruri din copilăria ta, îmi vei mai strânge mâna cu aceeași dorință cu care-o făceai înainte? Voi mai auzi mituri și legende despre stele sau despre dragostea ucigătoare dintre Soare și Lună? Obișnuiai să faci Iadul în care trăiesc să pară un loc mai puțin macabru, obișnuiai să-mi îngropi tristețea adânc, adânc. Te-ai îngropat și pe tine până la urmă, cum se-ngroapă și stelele-n nori.
Și nu te mai ridici înspre Ceruri ca un arbore, încet dar sigur. Ai început să-ți scuturi singur frunzele,îți tai singur ramurile.
Credeai înainte că atunci când te ai pe tine,ai totul,iar asta era doctrina ta. Nu-mi spune acum că nu mai vrei nimic.

Diana