A mai trecut ceva timp. De fapt, au mai trecut câteva ceasuri, căci timpul nu există;doar ceasurile există. Și a venit noaptea. A venit o noapte atât de întunecată cât nu am văzut în toată existența mea minusculă,dar încăpătoare. Stăteam în colțul călduros al camerei mele, unde doar vântul de afară încerca să se facă auzit. Stăteam și atât. Stăteam ,psihic, într-un mod în care n-am mai reușit niciodată. Și, deodată mi-a venit în minte imaginea unui foc. Flacăra galben-portocalie, scânteile luminoase din mijlocul nopții, căldura emanată treptat dar copleșitor, mirosul lemnului care arde, sunetul lemnului care trosnește. „Nu lăsa niciodată o flacără veche să te rănească pentru a doua oară”, mi-a spus cineva odată. Am râs, n-am zis nimic. Nici n-aș fi știut ce să spun, oricum.
Apoi mi-am amintit de pasăre. Am văzut viața cum ieșea din ea. Oare așa pleacă și din noi? Oare nu ne vede nimeni sufletul cum iese, oare nu-l prinde nimeni și să-l păstreze în mâinile lor puternice și simple,pline de bătături, până când vom fi destul de puternici să ne luăm viețile înapoi?Doamne, vreau să-mi vină ideile înapoi. Ideile mele sunt ca viețile oamenilor. Acum vin,acum pleacă. Să revenim la idee,până nu moare. Dacă pasărea aceea n-ar fi murit acolo,în fața mea, oare aș fi fost mai mpăcată cu mine? Sau, oare i-am furat sufletul mic și neînsemnat? Oh, dar totul este însemnat! Și aerul pe care îl inspir chiar acum e însemnat. Căci fără el, n-aș fi aici. Nici voi,fără el, n-ați fi aici.
Dar dacă aerul este un drog creat ca să ne țină departe de realitate? Dacă atunci când abuzezi de un drog, vezi cum e defapt viața? Dacă de asta sunt drogurile interzise? Prea multe gânduri. Prea puțin timp. NU. Prea puține ceasuri. Timpul nu există.
Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu vedeam pasărea aceea murind?
Diana
