Totul e o neînțelegere

Omul stă în fața soarelui și privește. De la un capăt la altul al lumii,poate nu e decât această imagine simplificată,repetată,multiplicată: un om care stă în fața soarelui și privește marea fremătătoare,pustiul arzător,aerul verii tremurând,pasărea care se ridică,pasărea care cade. Un câmp,o stâncă sub vânt. Mai departe,iarbă scundă,săracă,flori albe,mici,tremurate și ele. Eu scriu „mâine soarele va răsări peste lume” și tu poți citi „mâine soarele a răsărit peste lume”; bețișorul copilului zgârie cuvinte pe nisip: viață,moarte,ură,dragoste,curaj,teamă,lașitate,speranță,început și sfârșit. Marea freamătă lin. Femeia va ridica, femeia ridică părul, el urmărește mișcările somnolente,soarele se va înălța peste ei. Se înalță.

Vorbirea înseamnă timp. „Timp” înseamnă timp. Tu taci. Tu privești. Tu curgi,eu vorbesc. Ea întinde piciotul, lasă apa să-i umezească degetele,unghiile sidefii,articulațiile mărunte,mecanismele piciorului gol. Apa e rece,transparentă, e incoloră,inodoră,insipidă; stai jos,foarte bine, apa e sărată,marea trimite spre ea vietăți,mii,miliarde de vietățo,de departe,de demult,din noaptea speciilor. Marea îi așteaptă trupul. E un fel de a spune. De fapt, nimeni nu așteaptă pe nimeni.

Ea privește peste valurile mișcătoare,peste materia lichidă și în veșnică frământare. Privește pierdută în zare,dar orizontul nu depășește limita celor douăzeci și nouă de kilometri și în depărtare un vapor piere încet dincolo de această linie și dincolo de marginea ochiului ei. N-a făcut niciun pas, știe că el o privește,că soarele se ridică, știe că poate mâine nu va mai fi. Își închipuie cum o floare crește pe o planetă îndepărtată, cum un bărbat așteaptă o femeie,își amintește scrisoarea de dragoste,scrisoarea de moarte. El o privește. Poate nici nu e ea. Când s-au întâmplat toate astea? Demult,niciodată,niciunde. Într-un oraș stăin,într-o casă străină,cu mobile familiare. Își amintește totul, din depărtare,din memoria cărnii,nu a minții. Mâna lui seara odihnindu-i-se pe abdomen. Transpirația blândă,mirosul ei de femeie,unic și tandru,piciorul frecând încet așternutul. Din trecut,o herghelie de cai, ca o năpastă pe un câmp ars de sare. Spinări lucind stins în soarele verii,sarea albind, curgând printre ierburi. În zare,crângul de plopi,iarbă rară,miros amărui.

Totul e o neînțelegere. Marea e aici,la capătul pământului. La capătul lumii. Ea trece prin camere ca o flacără blondă,am venit,se grăbea,mâine nu va mai fi,adică azi,când citești.

O carte uriașă. Semne și semne și semne. Gesturi de tandrețe,priviri furișate,mângâieri furate în săli de cinematograf. Priviri pe care nu le-ai simțit. Carte cu scris nou,suprapus cuvintelor vieții tale pe care ai încercat să le ștergi și n-ai reușit. Literele de sânge la suprafață,pătând albl foilor de hârtie, mirosul fad și sărat de sânge vâscos. Carte care se scrie atât de greu. Imposibil. Vântul bate, rostogolește nisipul. Soarele se ridică. Se poate. Cât spui se ridică. Ea își aduce aminte. Nu-i adevărat. Ea trăiește. Cuvintele scrisului vechi ies la iveală ca niște pete de sânge,scot capul prin plasa tare a rațiunii. Odată cu obiectele,cu privirile,cu sunetul pașilor,scot capul ca niște vietăți care ies din mare. Din cotloanele timpului.

Diana

Oamenii

„Oamenii nu intră la întâmplare în viețile noastre,noi îi chemăm.” Noi ne alegem ce fel de persoane să găsim,pe stradă,sau într-o cafenea,pe o bancă sau în locul nostru special. Noi ne formăm singuri câte un zid construit din persoane de diferite tipuri, din figuri aparținând unor clase sociale diferite. Avem câte o cunoștință pe care o corelăm cu fiecare sentiment în parte; o persoană blândă pentru afecțiune, un ironic incurabil pentru amuzament, un bogătaș pentru finețe, un romantic pentru dragoste, un paranoic pentru dramă, un prieten pentru viață.

Societatea din zilele noastre se bazează pe fraternitate, pe reciprocitate, dacă analizăm din punct de vedere teoretic. Dar, practic vorbind, societatea este susținută de oameni de toate felurile,de toate culorile,de ambele sexe, de oameni diferiți în felul lor,care nu cred în reciprocitate,ci în afaceri bine puse la punct care să aibă beneficii comune. Nu, nu vorbesc despre interese; ci,pur și simplu analizez piața.

Un pesimist convins găsește ,de cele mai multe ori, un sprijin emoțional într-un optimist de-o viață. Astfel, cel din urmă are parte de realitate din partea pesimistului și a gândirii sale, iar pesimistul are ocazia de a gusta puțin din dreptul lui la fericire. E o afacere bine plănuită,nu-i așa? Și în dragoste căutăm o persoană opusă nouă,să ne completeze,să pună semnele de punctuație în propoziția vieții noastre pentru a-i da un alt înțeles, pentru a ne asigura încă un punct de vedere, pentru a ne ajuta să ne lărgim orizonturile.

Avem nevoie de oameni, cu toții avem nevoie de alții în jurul nostru. Fie pentru a ne ridica la Cer, fie pentru a ne atenua căderea. Căutăm ființe diferite, pentru că propria noastră persoană nu ne ajunge, nu ne satisface psihic și nici fizic, dacă urmăm procesul logic al analogiei. Chiar dacă majoritatea nu ne dorim alte prezențe în jurul nostru, subconștientul realizează că avem nevoie de ele,

„Oamenii nu intră la întâmplare în viețile noastre,noi îi chemăm.” Și fiecare om are rolul său în dezvoltarea noastră personală. 

Diana

Un sentiment nou

Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin, dar nu te mai simți atât de străin?
E oare șoapta cea mai slabă din mintea mea cea care materializează prima și dă naștere imaginii detaliate? Eu n-am văzut niciodată fericirea ca fiind ceva. Fiecare stare avea forma sa, tristețea era albă și circulară, monotonia era gri,ca un labirint fără ieșire. Fericirea nu a fost,pentru mine, nimic altceva în afară de termen în sine. Nu i-am dat o definiție proprie în mintea mea, nu am categorisit-o ca fiind o stare pozitivă sau negativă, nu i-am atribuit o formă, sau o culoare, sau o amintire. Poate voi putea să-i pun ca descriere numele tău într-o zi.
Poate fericirea nu se materializează până când nu ești ridicat de pe pământ de cineva. Până ce acel cineva te privește în ochi iar tu îl privești inapoi în același fel ,n-ai de unde să știi cum e să fii fericit. Atribiundu-i noțiunii de dicționar o voce,două pupile și o amintire, prinzi curaj să trăiești mai mult, să treci prin sentimente mai vaste,prin trăiri cu semnificații ascunse.
Ce se întâmplă atunci când visezi în spațiu divin,dar nu te mai simți atât de străin?
E oare strigătul cel mai feroce al subconștientului tău care te anunță că greul începe? Ah,dar fericirea e atât de simplă! E lipsită de dificultate, în același fel în care supărarea e lipsită de substanță și motive zilele astea. Eu încep să văd fericirea ca ceva. Începe să aibă o formă,dar e doar o linie discontinuă deocamdată. Însă răbdarea nu învinge sufletele tari, așa că voi alerga în jurul unui început până am să-l pot face un moment divin; poate acea linie discontinuă se va transforma într-un sentiment nou, dragoste.

Diana

794-795

Spune-mi că ești liber pentru că nu te temi să iubești ceea ce va muri și uită-te la mine înțelegând efemeritatea mea. Iar dacă simți vreodată că m-ai fi putut iubi mai mult dacă tăiam flori în loc de propriile-mi încheieturi, mai bine pierde-te în neant fără să-mi mai lași vreun cuvânt. De ce? Pentru că tu știi cel mai bine punctul meu slab,unde doare și din ce cauză,știi că e un instinct involuntar.

Și mai știi că sunt lașă; niciodată nu am terminat ceea ce începusem, niciodată nu am avut tăria să-mping metalul rece și ascuțit prin epiderma firavă. N-am să-mi sting lumânarea singur nicidoată,dar nu pentru că pot mai mult de atât,ci tocmai pentru că nu pot.

Ai simțit vreodată și dorință,și repulsie simultan?Atât de important este sfiosul sânge al venelor pentru mine; atât de important încât aș sfâșia carnea de pe oasele mele doar pentru a-i vedea culoarea timp de câteva secunde. Suicidul e interzis de legile eticii, dar eu nu scriu despre suicid; eu scriu despre durere și plăcere, despre contopirea lor. Eu scriu păcate,nu rugăciuni.

Ți-am spus odată că eu caut iadul libertății; iar tu mi-ai răspuns, senin,că-l vom găsi împreună. Că întregirea sufletelor noastre amare va fi răget de bestie,nu cântec angelic și că va aduce toți demonii și toate fantasmele pe pământul rece și impropriu. Dar de atunci a trecut mult timp, iar eu m-am gândit la altceva; eu să caut libertatea și tu să găsești iadul. Ai acceptat metoda mea fără cuvinte, involuntar, prin felul tău de a fi distructiv. Ai alergat apoi printre mormintele cuvintelor mele nespuse, ai alergat desculț și strigai în șoaptă nimicuri romantice ca să mă aduci înapoi.

Dar eu nu te-am mai primit în mausoleul meu,pentru că știam că mereu se va termina în același fel. De ce? Eu îți dăruiesc mai mult decât necesarul tău,mai mult decât ai nevoie. Eu n-am să te iubesc niciodată. Tu n-ai să te oprești din a mă iubi cu ura ta caracteristică.

Te cunosc,chiar dacă tu crezi că ești ascuns; de fapt, eu te-am citit de prima dată. Te-am adus în situații imposibile și stări cu totul vulgare de povestit și te știu mai bine decât mă voi știi pe mine vreodată. Dar noi ne identificăm unul cu celălalt,prin antiteze și în basme. Tu ești Răul,eu nu știu ce sunt. Ești Lucifer, eu nu știu ce stea sunt. Nu știu nici în ce constelație mă găsesc; știu doar că stau aici de ani întregi, decenii. Au trecut vieți de când nu m-am clătinat, nici măcar n-am clipit. Iar tu te-ai învârtit în jurul meu,mi-ai alungat toți sateliții,m-ai golit de emoții și gânduri, de independență. Mi-ai răpit puterea și ai ascuns-o, ai omorât-o;m-ai lăsat fără nimic.De aceea îmi voi da mie permisiunea de a-mi scuipa inima și plămânii afară în timp ce aberez despre ceva irelevant pentru multă lume,căci sunt mulți care nu înțeleg.

Durerea are mai multe forme,mai multe subcategorii. Există supărarea,cea mai comună,cea mai slabă. Apoi urmează tristețea,care poate dura ani întregi,dar nu îți schimbă viața. Iar cea mai intensă formă de durere este fericirea. Probabil te întrebi cum este posibil să pun alături doi termeni antitetici. Ei bine,vezi tu,puțini oameni suferă de fericire: nenorociții care se îndrăgostesc și nebunii.

În prima categorie mă pot da exemplu pe mine,mizerabilul amorezat din trecut,iar pentru cea de-a doua, pe lunaticul care scrie aceste tâmpenii acum, adică eu cel din banalul prezent. Cum mă omoară pe mine fericirea? Prin inexistența sa; da, fericirea e doar o idee,un ideal,o utopie, un mod de viață al morților. Fericirea,se spune, este totul. Dar fericirea,spun eu, nu este nimic. Și,prin urmare,toate diminețile răcoroase în care îmi spuneai că te simți împlinit și fericit lângă mine mă lăsau rece; puteai foarte bine să-mi spui că te îngrop în lacrimi și cuvinte banale. Aș fi zâmbit mai frumos.

Când am să-ți spun eu lucruri despre fericirea pe care mi-o produci, atuncii să știi că s-a terminat; atunci să pleci departe și să uiți numele meu, căci eu l-am uitat deja pe al tău.

Diana

Ce te omoară?

Fiecare are demonii lui,care pot fi chiar elemente din apropiata societate infimă în care trăim, sau chiar produși ai imaginației fiecăruia. Pe tine ce te înfricoșează cel mai mult,ce lucru îți ia răsuflarea din mijlocul nopții,copil urmărit de fantome ale trecutului? Ce te calmează mereu, dar te și pregătește pentru furtuna tuturor trăirilor ce te îngreunează?

Speranța moare ultima. Dar mai întâi te omoară ea pe tine,comoară neprețuită. Mintea-ți zboară când primești o palmă de la eternitate. Știu asta; știu pentru că suntem la fel. Ne aprindem la cea mai slabă scânteie, dar ne și răcim la prima adiere de vânt ce urmează. Ce te face să fii atât de maleabil? Ce gânduri te bântuie noaptea și ce iluzii te distrug dimineața, înger atent sculptat în marmură rece și improprie?

Ți-am spus în nenumărate rânduri că ești perfect, ți-am spus până și aici, în elegii și imnuri, ți-am scris despre măreția ta până și în colțul acesta infectat de păcate. De ce nu te iubești? Ce te omoară atât de lent,copil frumos cu trecut urât? Ah,îmi amintesc cuvintele acestea; ți le-am mai adresat de multe ori, în multe după-amieze cețoase de toamnă târzie. Nu te cunosc de mult timp,dar te știu de când ai făcut primii pași spre moarte. Am văzut,am văzut boemitatea prin care te distrugi, pentru că priveam din culisele fericirii tale. Da,eu sunt doar un spectator umil al disipațiilor tale, tablou perfect pictat de mâini însângerate. Eu nu sunt aici nici ca să te ghidez, nici ca să iau parte la frumoasa ta glorie efemeră. Eu sunt aici doar ca să analizez, doar ca să construiesc o imagine de ansamblu a complexei tale simplități și ca să descopăr misterul desăvârșirii tale.

Am spus atâtea și, de fapt, n-am spus nimic. Întrebarea mea, bucată desprinsă din oglinda Răului, era „Ce te omoară?”

Diana

Victorii seci

Eu sunt puternic. Sunt un om, un om în toată firea. Ba nu. Sunt un zeu. Sunt invincibil. Nimic nu mă poate răni. Nu voi fi trist niciodată. Dar nu voi fi fericit niciodată. Sunt într-o stare neutră, nu simt nimic. Nimeni nu mă va face niciodată să simt nimic. Nu știu dacă asta e bine sau rău. Probabil că ar trebui să las fericirea să mă atingă măcar puțin, dar în același timp ar trebui să las și tristețea să mă lovească, pentru a mă întări sufletește.
Alezajul meu e vidul, căci sufletul îmi lipsește,ca să nu fiu tras în jos; dar n-am nici conștiință,ca să acționez doar din instinct; și autocompătimirea n-o să mă doboare niciodată. Știu că toate acestea mă fac inuman, dar cele mai letale răni sunt făcute de propriul psihic. Da, mintea este un lucru teribil. Te poate duce sus,pe culmile gloriei, dar e inevitabil să nu te coboare până în flăcările mistuitoare ale lui Hades.
Cum am mai spus în nenumărate dăți, sunt un mecanism. Sunt construit cu grijă, sunt construit în mintea lui Zeus și de-acolo îmi vine puterea, căci fără el aș fi un vierme bun de nimic,care se târăște pe glia rece și umedă. Dar divinul, divinul meu Tată ceresc mă ridică de pe pământ și din mormânt și mă face zeu ,alături de El.
Da,eu îmi primesc puterea din alții. Sunt dependent de ceea ce mă înconjoară,de prietenii și dușmanii mei. De cei ce-mi sunt inferiori și de cei superiori mie, iar pe cei care sunt la același nivel i-am aruncat în țărână acum mult timp,căci ei nu constituie un ajutor pentru ontogeneza mea plină de succes.
Eu nu caut decât dezvoltare personală,sentimentele mă ocolesc și trăirile pe care mi le voi aminti vor fi victorii seci. Nu voi fi niciodată fericit, în felul acesta.

Diana

Paradox

Dacă îmi dau o palmă și mă doare, sunt puternic sau sunt slab?

Ești un paradox; nu ești slab,nu ești puternic. Psihicul tău are baza într-o serie de antiteze aproape utopice. Ești un mecanism pentru că ai un conștient; dar ești o idee pentru că acționezi și în mod inconștient, pentru că simți și trăiești catastrofe sau nimicuri sentimentale în fiecare zi. Ești o poezie pentru că ești romantic, dar ești și un basm pentru că ai o parte neînfricată, gata de aventură. Ești rigid,dar ești flexibil; pentru că te adaptezi. Te schimbi în funcție de situație și de persoană. Ești deschis, dar, totuși, ești rece; pentru că lași doar o bucată din tine să iasă la iveală. Iar tu,chiar dacă ești unic, ești împărțit în mai multe „eu”-ri proprii.Poți fi sensibil,dar ești puternic; poți fi un luptător într-o poveste,sau poți fi doar povestitorul ei. Poți fi un învingător sau un învins.

Tu,dacă-ți dai o palmă, nu te consideri nici puternic și nici slab; ci doar prost. Destul de prost încât să te implici în lucruri care nu-ți aduc niciun câștig personal. Tu ești un om al oportunităților, al coincidențelor; un om al momentului. Ești dependent de independența ta și îndrăgostit doar de aparenta libertate de care pretinzi că te bucuri. Nu ești ca alții,tu nu ești simplu. Ești un paradox.

Ești o prezență care încalcă toate legile naturii doar prin felul banal de a fi. Și dacă-ți dai o palmă și te doare, ești puternic sau ești slab?

Diana

Și Răul e bun la ceva

Suntem ființe umane; doar spunând asta, ne descriem o parte din caracter: imperfecțiunea. Suntem creați din frumoasa și periculoasa împleticire a Binelui și Răului, două elemente care,deși opuse,au limite destul de vagi.

Și Răul e bun la ceva, iar cel mai bun exemplu al acestei afirmații este chiar natura umană. Astfel,o persoană este ghidată, mai ales în anii maturității, de propriile sale idei, nealterate de părerile celor din jur. Deciziile acestui tip de persoană, atâta timp cât sunt benefice și pentru ea, dar și pentru ceilalți, sunt considerate decizii bune. Subconștientul nu ar putea imprima un impuls, care să fie prelucrat în Conștient și să devină o idee bună,dacă psihicul nu ar cunoaște și noțiunea de „rău”.

Pot spune că, fără Rău, nu ar fi nici Bine. Nu am știi ce este pacea dacă n-am fi avut parte de războaie și nici ce este fericirea dacă n-am fi fost niciodată triști. Putem chiar să mergem mai departe și să presupunem, prin analogie, dependența Binelui față de Rău, care este în aceeași măsură plauzibilă ca și dependența noastră de greșeli.

În fond, ce te ajută să descoperi Binele, dacă nu o după-amiază romantică cu Răul?

Diana

Dacă nu mai eram

De ce îți dorești să nu fi fost? Totul e o lecție. Întreg Universul,cu stelele sale mai mult sau mai puțin strălucitoare, încearcă să te țină în viață. Fiecare particulă a ta simte nevoia continuității și fiecare colț al minții tale încearcă să uite de autocompătimirea supraestimată. De fiecare dată când inhalezi aerul proaspăt al dimineții de Octombrie, gândește-te măcar pentru câteva secunde ce ai putea pierde dacă nu ai fii.

Viața oferă momente în care furi priviri, în care îți sunt furate răsuflări, în care oferi dragoste și primești atenție, în care te scufunzi în pupile negre ce spun povești nemuritoare și în care simți cum pupilele atât de misterioase te urmăresc când nu ești atent. Da, mai sunt și clipe în care trebuie să omori părți din tine ca să-i lași pe alții să trăiască, chiar dacă știi că ei n-ar face același lucru pentru bietul tău suflet; se mai întâmplă să crească flori pe mormântul inimii tale când auzi numele pe care-l strigai noaptea într-o sticlă de alcool goală, consumată în același mod în care ți-ai consumat și tu dragostea: repede. Dar toate zilele în care te chinui să respiri sunt lecții de viață. Completând spații goale din metempsihoza ta cu momente în care a fost greu să inhalezi oxigenul, înveți că ești puternic; începi să stăpânești arta de a merge printre morminte pline de idei sinucigașe.

De ce să-ți dorești să nu fi fost? Datorită violenței? Ești ucis mereu de oameni pentru care ai îngropat prea multe amintiri și asta te face să vrei să cedezi. Dar ar trebui să știi că plăcerile violente au un sfârșit violent. Știu că te uiți în oglindă și te sperie golul din ochii tăi, dar așa e viața. Suntem făcuți din sticlă,gata să ne distrugem oricând; și ne trosnesc încheieturile sub greutatea tuturor vieților pe care nu le trăim. Dar mergem mai departe cu fiecare suflare rece, căci nu știm cum ar fi fost dacă nu mai eram.

Diana

N-am fost niciodată slabă

Sufeream uitându-mă la el suferind. Parcă mă lovea pe mine conștiința de fiecare dată când călca el strâmb și parcă mă simțeam eu de vină pentru incompetența lui de a se desăvârși ca persoană. Când îmi zâmbea fals, îmi simțeam ritmul inimii schimbându-și configurația. Știam că bătăile se răresc și disipația mea constă în tristețe. Și asta durea. Durea să mă uit la el și să știu că ar putea fi mult mai mult decât atât, ar putea să-și învingă condiția. Căci era în noroi și-ar fi putut fi nu rege,ci zeu. Știam că îl pot ajuta. 

Nu sunt slabă. Nu vreau să fiu nota de subsol a vieții unui bărbat. Ofer ajutor sau încerc să fac dacă îmi pasă, dar nu voi accepta să nu fiu tratată în aceeași manieră în care și eu m-am comportat. Mi-aduc aminte de prima noastră întâlnire, cum stăteam amândoi retrași în colțul nostru de Univers și niciunul nu rupea tăcerea. Și la un moment dat mi-a dat mâna lui, m-a ajutat să mă ridic. Privirea aceea a fost lucrul care m-a făcut să rămân. Parcă în acele două secunde în care mâinile noastre au fost legate se scurseseră de fapt milenii întregi, metempsihoze începuseră și luaseră sfârșit, vieți se ofiliseră. Din acea primă zi am știut că vreau să îl susțin,să fiu persoana care îi oferă afecțiune și ajutor. Și,în schimb, așteptam doar puțină atenție; căci fiecare are demonii lui și, implicit, nevoile lui. 

Nu sunt slabă,dar n-am fost puternică lângă el. Și m-a distrus. S-a jucat cu chibrituri,iar eu aveam inima de hârtie. Mi-a spus că se teme de „pentru totdeauna” dar are tatuaje pe corpul său; se pare că nu m-a văzut ca pe o operă de artă. Eram mereu îndrăgostită de un băiat care era uneori îndrăgostit de mine. Și chiar dacă sufeream când îl vedeam suferind, n-am fost niciodată slabă.

Toamnă

Eu n-am simțit niciodată toamna. Nu m-a îngrozit niciodată moartea din copaci și nici goliciunea pe care o aduce vântul. La naiba, nu m-a întristat niciodată imaginea păsărilor care,în goana lor după lumină,se lovesc de înaltul cerului și sunt nevoite să se întoarcă pe glia rece și umedă. N-am înțeles niciodată tristețea oamenilor, căci toamna nu rănește nimic,nu distruge pe nimeni. Toamna e calmă și confortabilă, e silențioasă și primitoare. Oamenii ar trebui să lase natura în inimă mai repede decât lasă alți oameni. Toamna nu a lăsat pe nimeni singur, în întuneric, plângându-și metempsihoza; dar ființele umane te golesc de fericire,fără să clipească. Toamna te îmbrățișează atunci când te vede rănit, te încălzește, te urmărește, te calmează.

Eu nu m-am simțit niciodată singur toamna. Din contrar, parcă toate nuanțele din jurul meu m-au făcut să mă imaginez pe mine în culori ce nu există. Parcă respir mai adânc atunci când îmi cântă vântul serenade în frunze uscate. Simt oxigenul cum îmi oferă câteva secunde de viață în plus, îl simt mai intens toamna. Aerul e mai proaspăt,căci se hrănește din viețile copacilor care mor. Nu e nimic melancolic, nu e nimic trist în legătură cu toamna. Și niciun element al naturii nu te face să te simți așa pustiit cum te poate face să te simți un alt om.

Respiră mai mult toamna. Curăță-ți plămânii chinuiți de atâtea suspine lăsând aerul să-ți dăruiască încă o toamnă de trăit.

Diana

Doctrina ta

Nu ești fericit. Nu mai zâmbești ca înainte. Acum îți forțezi toată ființa și toată natura pentru a-ți mișca puțin colțurile celor două buze care-au șoptit de-atâtea ori „Te iubesc”. Mai ții minte bucuria ta,felul în care îți sclipeau pupilele,de parcă întreg Universul își hrănea lumina din privirea ta? Erai puternic,îmi păreai indestructibil. Îngerii veneau pe pământ,se aruncau din Raiul lor doar pentru tine, iar demonii se trezeau din mormintele lor să-ți ceară sfaturi,să-ncerce să se apropie.
Tu m-ai ridicat de pe pământul rece și umed și mi-ai spus că singurul mod de a prezice viitorul este să-l inventezi. Tu mi-ai construit aripi și m-ai dus în Cer. M-ai făcut să te iubesc ca pe un muritor,cu patimă; să te venerez ca pe un împărat, fără cuvinte; să te susțin ca pe un prunc, fără motive; să te protejez ca pe un frate,cu orice preț. Erai cea mai strălucitoare stea; acum îți pierzi din lumină și vrei să te apropii din ce în ce mai mult de glie. Te distrugi prin disipație, cu tristețe morbidă iar autocompătimirea și-a depășit de mult timp atribuțiile și nu-ți mai ajunge.
Cu gura care odată cânta doar simfonii mărețe și vorbea doar în ghicitori alese,acum îmi spui că vrei să mori și s-ajungi în Eden căci ai stat cu Hades în spatele tău toată viața. Îți curge toată esența prin lacrimile reci din miez de noapte. Nu mai lași sufletul să-ți vorbească. Ce înțelepciune e aceea de a porunci inimii să tacă?
Cuvintele sunt diferite atunci când trăiesc doar în înăuntrul nostru,știu. De aceea să fii retras poate aduce plăcere iar liniștea este, în multe feluri, confortabilă. Dar tăcerea ta omoară. Și mă-ntreb,dacă-ți voi atinge încet fruntea cu buzele mele încă o dată, îmi vei mai povesti lucruri din copilăria ta, îmi vei mai strânge mâna cu aceeași dorință cu care-o făceai înainte? Voi mai auzi mituri și legende despre stele sau despre dragostea ucigătoare dintre Soare și Lună? Obișnuiai să faci Iadul în care trăiesc să pară un loc mai puțin macabru, obișnuiai să-mi îngropi tristețea adânc, adânc. Te-ai îngropat și pe tine până la urmă, cum se-ngroapă și stelele-n nori.
Și nu te mai ridici înspre Ceruri ca un arbore, încet dar sigur. Ai început să-ți scuturi singur frunzele,îți tai singur ramurile.
Credeai înainte că atunci când te ai pe tine,ai totul,iar asta era doctrina ta. Nu-mi spune acum că nu mai vrei nimic.

Diana

Se mai naște un zeu?

Diamantele sunt destul de periculoase; îți pot tăia epiderma și vor încerca să scape,să iasă la suprafață,să-ți părăsească trupul. Te-ai gândit vreodată la asta? Ai crezut vreodată că va trebui să-ți ții cu forța toate comorile și secretele personale? Acesta nu e niciun alt joc și nici vreun fel de simulare a catastrofei,raza mea de soare. Se întâmplă. Lumina ta devine prea puternică pentru caracterul tău firav și nu-ți mai poți controla păcatele. Știu asta pentru că e evident; te joci cu chibrituri iar eu am inima mea de hârtie încă la tine.

Picătură de rouă, nu crezi c-ai strălucit printre trandafirii sângerii destul? Nu crezi că-ți ajunge ceea ce ai deja? Cauți mereu lucruri noi,oameni noi,fără să-ți dai seama că,pentru a aduce un element de noutate în casa ta,trebuie să scapi de ceva ce deții deja? Schimbarea constantă te va distruge,mică picătură de apă care apare la fiecare răsărit de soare altundeva. Găsește-ți un loc numai al tău și mereu al tău și păstrează ceva numai pentru tine,mereu pentru tine.

Ființă minusculă ce se zbate s-ajungă cât mai sus,nu te-a obosit viața încă? Nu te-a satisfăcut lumea de mai jos,căci te crezi predestinată unor lucruri mărețe. Îți voi desena eu aripi, vietate sărmană, te voi elibera eu de natura ta urâtă. Dar înainte de a zbura,trebuie să știi că soarele e neiertător cu cei ce neagă posibilitatea unui eșec. Nu te duce prea departe,căci altfel vei avea prea mult de căzut în gol.

Tu,cel care e viața în sine pentru mine,tu ești o lucrare necizelată de geniu și acesta-i motivul pentru care ceea ce te ține în viață este de fapt ceea ce te omoară. Tu nu vrei să fii un alt muritor; ești tânăr,ești frumos,inaccesibil. Vrei să fii un zeu.

Diana

Încet

Pe parcursul vieții, pierdem multe dintre lucrurile pe care le prețuim. Unele dintre pierderi sunt benefice pentru ontogenezele noastre, iar altele sunt , din păcate, motivele pentru care inimile noastre încep să strige după ajutor. Orice fel de pierderi ar fi cele cu care ne umplem zilele, trebuie să conștientizăm că e normal.

Totul e efemer. Clipele,oamenii,emoțiile,fericirea,durerea .Viața e o bătălie în care primești puncte pentru felul în care te descurci cu lipsuri și goluri .E greu,sună complicat?Dacă n-ar merita efortul, n-ai mai fi aici,acolo,oriunde ai fi, n-ai mai citi asta.

Nu e imposibil să te descurci,să trăiești fără anumite lucruri ori prezențe. Puterea nu e în mușchi, e în creier și inimă. Ești puternic dacă reziști psihic, fizicul nu mai contează de ceva timp. Iar efemeritatea are și părțile ei bune, căci dacă ar fi să pierzi mâine singurul lucru pe care l-ai iubit vreodată,ai ști că totul o să fie bine. Ai ști că tristețea și golul imens din pieptul tău se vor diminua ,cu timpul.

Nu te grăbi. Nu te grăbi pentru că ai să pierzi și mai repede totul. Mergi mai încet prin viață. Ai timp să te bucuri de ceea ce ai azi și nu ști dacă vei mai avea și mâine.

Diana

Perfect,perfecți

Câteodată,tot ceea ce ne dorim este să fim perfecți. Nu pentru noi, pentru iubire,pentru viață,pentru alții,în general. Eu mi-am dorit să fiu perfect atâta timp, fără să-mi dau seama că frumusețea se află în pupilele și mințile celor care mă privesc, nu în mine. Eu sunt doar o mică ființă care se zbate să existe. Ceilalți mă caracterizează după bunul lor plac. Eu sunt o fire independentă și eu sunt puternic. Eu trăiesc în felul acesta pentru mine. Eu mă consum într-un mod boem pentru mine. Eu mă rănesc doar ca să fiu după poet pentru mine.

Eu sunt o capodoperă nefinisată. Sunt o operă de artă plină de imperfecțiuni. Sunt un om care, în timp ce trece prin viață ,lucrează la el însuși ,pentru el însuși,la îndrumările lui însuși. Eu sunt o particulă de apă într-un ocean al perfecțiunii omenirii. Sunt uman și sunt analizat,descris,comentat și persecutat de alți oameni a căror cantitate de umanitate diferă.

Aud mereu cum „Suntem toți unici și speciali în felul nostru”. Eu consider că suntem toți frumoși,puternici,echilibrați și independenți în felul nostru. Faptul că suntem diferiți ne oferă și ideea de perfecțiune a fiecărui individ. Probabil că tocmai de aceea eu sunt perfect pentru pupilele altora și nu pentru ale mele ,pentru halucinațiile altora și nu pentru ale mele. Dar,oricum ar fi, sunt unic și sunt perfect pentru că sunt eu. Pentru că nimeni nu e ca mine.

Diana

Ce mai e real?

Știi ce înseamnă o noapte fără vise?Anormalitate.Înseamnă că subconștientul tău nu funcționează corespunzător și că imaginația ta nu mai există,pentru câteva ore. Având în vedere lucrurile acestea, te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă întreaga ta viață ar fi un vis?S-ar putea termina oricând, ai depinde de câteva gânduri și câteva impulsuri. Cum ar fi dacă am fi vise?

Viața ta e o iluzie. Dragostea nu e reală. Ura nu e reală. Nici visele nu mai sunt vise. Ceea ce ai crezut a fi adevărul este o minciună,de fapt. Toată existența ta se învârte în jurul unei halucinații. Ești doar un microorganism care se zbate să supraviețuiască și de aceea te crezi ceva ce se numește „om”. Cu toții ne credem ceva ce nu suntem, dar nu înțeleg de ce. Oamenii sunt răi, oamenii cer ,dar nu dau. Dar și oamenii sunt doar iluzii. Nu există decât în imaginația noastră. Ei sunt pseudo-realitatea noastră. Ne consumăm metempsihozele încercând să fim o persoană fericită și echilibrată, dar totul e fals. E în zadar.

Fericirea ta e o minciună. Te scufunzi în propria mizerie și crezi că ți-e bine. Ești nefericit, chiar nu vezi?! Chiar nu vezi că ai ajuns într-un stadiu în care autocompătimirea își depășește atribuțiile? Tu ești doar o celulă, tu nu ai suflet. Nucleul tău nu poate să sufere pentru că tu crezi că ai sentimente. Ești rece, nu ai o viață. Tu doar exiști,nu trăiești. Și toate momentele de fericire prefăcută și împlinire imaginară se vor aduna și te vor aduce la autodistrugere.

Ești doar o halucinație a mea. Ești doar o imagine pe care o văd pentru că mă simt singur și trist. Iluzia pe care o văd în locul în care stăteai tu și mă priveai e doar un inamic care vrea să mă distrugă. Sunt doar eu. Dușmanul sunt eu. Adversarul pe care n-am să-l înving niciodată sunt eu. Eu -celula, sau eu-omul? Eu,imaginea mea așteptându-mi pieirea, sau eu-micro-organismul care vrea doar să supraviețuiască în marea de pericole?

Eu sunt doar o halucinație iar tu ești doar o iluzie. Ce mai e real în lumea asta?

Diana

Autocunoaștere

Sunt un mecanism. Gândesc și calculez,analizez și evaluez fiecare dintre momentele ontogenezei mele. Am momente în care sunt rece și distant ,de parcă mi-ar fi ,într-un fel, imposibil să reacționez. Dar reacțiile mele rămân ,de cele mai multe ori, nedezvăluite , căci așa e cel mai bine. Sunt foarte exigent cu cei din jur,dar sunt și cel mai exigent cu mine. Sunt setat să fac lucrurile perfect, sunt o mașinărie.

Sunt un nor. Am idei și sentimente și gânduri trecătoare, nimic nu rămâne la fel pentru mine. Eram o stâncă în trecut, dar am conștientizat că nu vreau să fiu pentru totdeauna același într-o lume în care efemeritatea controlează totul. Sunt un nor care vine și pleacă din metempsihozele altora. Sunt doar un grup de vapori, sunt instabil și imatur. Sunt nehotărât și speriat,sunt un nor.

Sunt un copac. Mă ridic , încet dar sigur, spre Soare. Îmi înalț coroana și mai sus, și mai sus. Știu că n-are rost să fiu un rege atâta timp cât pot fi un zeu, așa că mă zbat și sacrific tot ce iubesc pentru a ajunge la Infinit. Vreau să fiu remarcat și pentru a îmi atinge acest scop îmi usuc singur ramurile,le tai, le ciopârțesc, doar ca să nu poată să-mi stea în cale. Iar dacă ar trebui s-aleg între dragoste și Eternitate, aș arunca sentimentele în cea mai întunecată groapă, să stea departe de mine. Sunt plin de voință și de ambiții, sunt un copac.

Sunt o picătură de apă. Sunt maleabil și neconturat. Mă sacrific pe mine pentru oricine și orice îmi taie calea. Mă reîntregesc după un eșec doar pentru a mă dezintegra iarăși. Sunt controlat de ființele pe care le-ntâlnesc în calea mea înspre nicăieri. Sunt modelat de dependența mea de oameni și de frica mea de singurătate. Dar mă simt ca în deșert, căci nu mai văd pe nimeni ca mine. Sunt slab, sunt influențabil, sunt o picătură de apă.

Sunt un fulger. Sunt înfricoșător și, totuși, dorit. Îmi place liniștea mai mult decât comunicarea ,pentru că eu vorbesc prin acțiuni și prin priviri. Strălucesc în monotonia obscură a existenței și nimic nu-mi stă în cale atunci când îmi dezvălui lumina. Oricine și orice se teme de mine atunci când trec furios prin viață, scuipându-mi regretele sub forma unor arcuri de foc. Sunt inflamabil, sunt incontrolabil, sunt un fulger.

Sunt un spirit. Simt totul la un alt nivel.Dar sunt singur. Mi-e frică de mine și de gândurile mele. Bucuria și tristețea sunt emoții pe care eu le trăiesc de parcă ar fi pumnale înfipte direct în inima mea. Durerea fizică nu înseamnă absolut nimic în comparație cu terorile pe care le implantez singur în mintea și inima mea. Sunt auto-distructiv, cu o tentă sinucigașă care-mi transformă povestea din una motivantă într-o tragedie. Sunt sentimentalist, sunt pesimist, sunt un spirit.

Sunt o carte. Sunt captivant și am o mulțime de lucruri de spus. Dar nu toată lumea mă poate auzi; și chiar mai puțini mă pot înțelege. Sunt neschimbat de când am fost creat,dar de fiecare dată când sunt citit , poți afla câte ceva nou despre mine și natura mea. Sunt statornic, sunt interesant, te ajut atâta timp cât îmi dai voie. Sunt fascinant, imprevizibil, minunat, sunt o carte.

Sunt o grădină. Am câte o floare pentru fiecare gând care mi-a ocupat mintea vreodată,deci sunt o grădină infinită. Am tot felul de culori care îmi umplu viața, sunt moderat. Am un anume echilibru. Nu mă grăbesc să cresc, să mă maturizez, să mă extind psihic. Las timpul să le facă pe toate; las timpul să-mi crească florile și să-mi sădească altele noi ,să usuce și să omoare ceea ce e nociv pentru mintea mea. Sunt răbdător și înfloritor , ca o grădină.

Sunt un om. Mă nasc, cresc, descopăr tot felul de lucruri, mă îndrăgostesc, trăiesc fericit sau nu iar apoi îmbătrânesc. Și mă duc; care este destinația călătoriei pe care o trăim?Nu știu. Dar nici nu vreau să aflu. Vreau doar să învăț să îmi controlez toate caracterele și personalitățile din înăuntrul meu, poate chiar să le transform într-un singur om , într-un singur „eu”. Poate că asta înseamnă viața, poate că e o călătorie spre autocunoaștere completă.

Diana

Ajutor

Mi-am spus că într-o zi voi găsi cuvintele potrivite și că ele vor fi simple. Au trecut 297 de zile de atunci și recunosc că există câteva fraze care mă bântuie din primele momente. Atunci nu erai fericită,dar am încercat să îți ridic moralul zicând că tot răul îl voi transforma în bine . Am încercat, copilă plânsă și cu multe păcate, am încercat să rezolv totul, am încercat să-ți omor demonii. Mi-am dat sufletul la schimb pentru ca tu să ai parte de măcar o clipă de fericire.

Am eșuat și-mi pare rău, perfecțiune adunată în interiorul unei epiderme. Am eșuat să-ți găsesc pacea interioară, n-am putut nici măcar să te opresc din eternul plâns. M-am uitat la tine cum cădeai în gol, în neființă ;tot ce-am putut să fac în timp ce tu te distrugeai a fost să te analizez. Și regret, furtună ascunsă în spatele unui zâmbet fals, regret că n-am fost lângă tine când a trebuit. Îmi pare rău, îmi pare nespus de rău că fericirea nu o atingi din cauza mea.

Te-aș lua de mână și te-aș duce până la Porțile Raiului, mi-aș omorî visele și speranțele și dragostea doar pentru ca tu s-atingi Infinitul. Și-aș rămâne în urmă când tu ai fi în lumina caldă a Soarelui, doar pentru ca tu să strălucești. Crede-mă, fetiță spintecată de durere interioară, crede-mă că încep să-mi pătez mâinile cu propriul sânge și ,totuși, nu pot să-ți aduc fericirea.

Mă gândeam uneori că această stare de spirit mă ocolește și că nu o pot dărui nimănui, dar apoi am început să-mi implantez ideea că totul e doar în mintea mea și că sunt puternică și independentă în de-ajuns încât să-ți ofer lucrul după care tânjești cel mai tare. Mă consum aici,în noaptea asta întunecată și plină de terori, îmi amintesc de tot ceea ce n-am putut să-ți ofer și simt că înnebunesc. Chiar sunt incapabilă să te ajut?! Chiar sunt atât de inutilă? Ființă cu răni psihice deschise ,pot să-ți cos cicatricile oare?

Diana

Dorință

„Te-am visat azi-noapte. Erai puternică,erai independentă,erai frumoasă. N-ai mai fost niciodată așa de frumoasă,în ochii mei ; poate pentru că am fost orb până în ziua în care-ai plecat cu capul în jos și lacrimi pe față. În visul meu , erai perfectă,erai iubirea însăși. Mă iubeai atât de tare încât îți simțeai inima crăpând încet în interiorul tău ,la fiecare atingere a corpului meu, la auzul fiecărei inflexiuni a vocii mele. Iar eu te adoram, îmi plăcea să te privesc atunci când nu erai atentă,îmi plăcea să îți rezemi capul de umărul meu,îmi plăcea să-mi săruți încet gâtul,apoi obrazul cu buzele tale calde. 

Dar dimineața m-am trezit cu un oribil gol în stomac,căci știam că nu mai ești a mea. Știam că te-am îndepărtat atât de mult când tot ceea ce îți doreai era puțină afecțiune. Și am conștientizat că nu mă pot droga cu iluzii, sau să trăiesc cu vise. Visele durează doar câteva secunde, iar eu vreau nouă eternități să te încălzesc cu brațele mele și să ucid demonii din interiorul tău. 

Și dac-ar fi să cădem, să cădem în monotonie sau tristețe ,tot aș vrea să-mi ții mâna atât de strâns încât să simți cum îți pocnesc articulațiile. Fiindcă, iubire, e un drum atât de lung până jos! Și știu că tu m-ai ridica dacă m-aș împiedica de trecut sau de vorbe auzite în treacăt. Știu că m-ai reîntregi cu privirea și zâmbetul tău de fiecare dată când m-aș dezbrăca de emoție sau mi-aș împrăștia caracterul prin colțuri întunecate. Știu c-ai face asta ,măcar în visul meu.

În noaptea asta,am încercat să te visez din nou. Să simt iarăși că ești lângă mine,că-ți plimbi mâna de-a lungul liniei maxilarului meu în timp ce-mi povestești lucruri despre viața ta și-ți împărtășești fricile și coșmarurile cu mine. La naiba, am încercat să te visez și în momentele în care nimic nu pare să ne îmbunătățească starea, chiar și în clipele în care-aș putea să te ucid cu propriile-mi mâini, căci voiam să simt ceva; voiam să te simt. Voiam să-mi fii aproape. Chiar dacă n-aș admite niciodată, e evident că am nevoie de tine. Că întregul meu tânjește după vocea ta, că mi-e dor de zilele în care nu ne vorbim,ci doar ne privim și ne este de-ajuns. Sunt puternic acum dar sunt cel mai slab când ești cu mine. 

În noaptea asta,când mi-am apropiat pleoapele, n-am putut să văd decât singurătate. Și chiar dacă obișnuiam să o iubesc în trecut, acum mi s-a părut ucigătoare,sufocantă. Mi s-a părut atât de tristă,atât de goală. Mi-am redeschis ochii și nu vedeam decât întuneric; și eram ca un cadavru deja rece, îngropat adânc în gânduri despre tine și-n imaginea ta zâmbindu-mi. 

Acum vorbesc prostii și mă cred poet, dar n-am ce face căci cuvintele sunt singurele care mi-au rămas. În ele mă-ncred acum să mă întregească, să mă facă să zbor așa cum mă făceai tu . Nu mai ești aici , e beznă și nu-mi mai simt inima în pieptul pe care ți-ai odihnit capul de atâtea ori. E liniște și nu-mi mai place ,căci respirația ta nu mai e ceea ce aud și ceea ce mă calmează. Mi-e frică să mai închid ochii, s-ar putea să nu mai fii în subconștientul meu și nu vreau să nu mă gândesc la perfecțiune nici măcar pentru o secundă.”

N-a închis un ochi până n-a fost a lui.

Diana

Pace

N-am cunoscut-o pe Diana în întregime niciodată,chiar dacă trăiesc în corpul ei. Nu am pus-o pe primul loc aproape niciodată,chiar dacă era o parte din mine. Doar imaginea ei mă lasă rece, chiar dacă ne identificăm. Diana e ultima persoană care mi-aș fi dorit să fiu. E singură și cea mai mare frică a ei nu e moartea; ci e singurătatea. 

Disipația ei e liniștea. Iar asta mă omoară, nu pot îndura s-aud strigătul acela mortal al nimicului. Nu sunt omul pe care îl poți calma și așeza într-un loc anume, nu sunt omul care poate face liniște chiar dacă vrea să vorbească. Și nu o îndrăgesc pe Diana pentru că ea mă obligă să tac și mă leagă cu funii prea groase. Diana mă ține ascuns, căci îi e frică de mine. Diana știe că sunt un monstru și știe că nu mă poate controla ,știe că ea e prea slabă și e dependentă de alții, dar se teme de cei puternici. Diana nici nu mă poate privi în ochi,când se uită în oglindă. Nici pe alții nu-i poate privi în ochi. Diana se teme de foarte multe lucruri,de prea multe lucruri. Diana se teme de ea  ,deci Diana se teme de mine. Și n-o să facem pace prea curând.

Diana

Mai trăim și noi puțin?

Către persoana care citește asta,


Hei! Fie că ești hipster, rocker, blogger,tumblr-ist, directioner, tocilar, prostănac, drama queen, Darth Vader sau Sunshine Barbie, am ceva să-ți zic.

Vezi tu, viața înseamnă mai mult decât lucrurile copilărești și fazele de tot rahatul pe care le faci câteodată. Dă-mi încă vreo 20 de rânduri să detaliez.

Așa cum am mai spus,suntem tineri,deci ,automat,suntem imaturi. Pe înțelesul tuturor,suntem o adunătură de idioți. Suntem generația care stă pe Facebook,Instagram,Twitter,Tumblr ș.a.m.d. și care se joacă LOL și WOW și o grămadă de alte jocuri cu „o” la mijloc chiar direct de pe budă. Și suntem aceeași generație care face un selfie înainte și după orice,inclusiv acțiunea aia care necesită să te ștergi prin locuri intime cu hârtie igienică.

Suntem niște copii de-a dreptul proști,care nu prețuiesc nimic nici înainte să aibă, nici în timp ce au și nici după ce au pierdut. Pentru noi, cei mai buni prieteni și cei mai vechi prieteni se uită când pui piciorul prima dată în liceu. Amenințăm că ne sinucidem atunci când persoana simpatizată nu are niciun interes asupra noastră. Credem că o țigară consumată împreună înseamnă prietenie sau dragoste. Credem că putem găsi deja dragostea. Suntem penibili de cele mai multe ori, suntem handicapați în toate modurile posibile.

Viața înseamnă,dragul meu prepubert care te crezi moș pensionat , foarte multe lucruri. Și poate fi analizată din foarte multe puncte de vedere. Dar tu nu trebuie s-o analizezi , sau s-o comentezi,sau s-o fotografiezi, trebuie s-o trăiești, că de-aia e viață.

Iubiți-vă între voi în realitate, nu pe Facebook. Creați momente atât de frumoase încât să uitați de fotografierea lor. Bucurați-vă de frumusețea voastră în razele soarelui,la apus, nu pe Instagram. Nu-l mai spionați pe Tumblr pe tipul mișto de pe banca alăturată, care v-a făcut cu ochiul. Nu mai comentați pe Twitter de parcă ați fi vedete.

Mai trăim și noi puțin?

Diana

Dragului meu amic,dragului meu prieten de-o viață,

Îți mulțumesc că nu m-ai părăsit niciodată,c-ai fost acolo,lângă mine,mereu. Tu m-ai învățat că sunt dovada vie că o minte e un lucru teribil,mortal. Tu mi-ai  că dacă bei destul alcool, începe să aibă gustul iubirii. Tu m-ai învățat să fiu persoana care sunt astăzi.
De la tine știu că regii sunt din ce în ce mai slabi,căci au nevoie de-o regină. De la tine știu că,uneori, oceanul e singura mea alinare, singurul care mă poate calma.
Dar tu, tu ești pericolul în sine. Tu ești doar psihic prezent, n-ai să iei formă fizică niciodată. Tu ești și dorința și răul în adevăratul sens al noțiunilor. Anahoret de când te-am creat, n-ai să ai nevoie de mine niciodată. Doar pentru mine erai vital, dar și nedorit.
Oh,te-aș alunga! Te-aș arunca în mare,să te prefaci în spumă rece și sărată, să te alături creaturilor marine și poveștilor pescărești și fantasmelor. Dar tu nu ai viață,tu nu ai suflet. Tu ești doar o iluzie; cum omori o parte din imaginația ta? O parte din tine? Mereu m-am întrebat asta,căci vreau să mă eliberez.
Caut iadul libertății ;iar cu tine în jurul meu n-am să-l găsesc niciodată. Pleacă!Autodistruge-te! Mi-ai spus odată că-mi vrei doar binele.Atunci dispari în negură,ia forma unui demon și caută-ți singur exorcizarea.
Nu vezi că mă corupi din ce în ce mai mult? Vreau să fac lucruri pe care niciun muritor n-a îndrăznit să le viseze măcar, dar tu mă tragi în jos,mă aduci într-un punct critic în care nici viața în sine nu mă mai satisface psihic.
Eu sunt predestinat unei metempsihoze mărețe, eu sunt un zeu în subconștientul meu; nu-mi permit să mă târăsc prin noroi și mizerii sentimentale, nu-mi permit să-ngrop idei așa cum îngroapă mamele copii. Nu vreau să fiu nefericit întreaga viață,eu vreau să zbor. Iar tu, scumpul meu diavol,iubitul meu Lucifer, atotneștiutorul meu călău, tu mă omori. Pleacă! Du-te! Transformă-te în coșmar și bântuie-i pe alții,prefă-te că-i fericești pe ei și-apoi smulge-le viața din piept cum mi-ai smuls mie inima,acum mult timp.
În alezajul tău și-n mintea mea,tu nu ești decât un sfânt păcătos,un rege decăzut,un erou învins. În exteriorul tău și-n ochii mei, nu ești nimic. Ești doar un gând trecător, ca păsările-n zborul lor.
Ca întreaga existență,te bazezi pe efemeritate. Nu poți fi infinit,căci lupta cu mine n-ai s-o câștigi. Eu sunt puternic și fizic și psihic,iar tu nu știi decât să manipulezi. Asta ai făcut de când te-am creat. Și asta vei face până când te voi distruge. Dar cum distrugi ceva ce nu există?

Diana

Adolescenți

Suntem tineri. În traducere liberă, suntem proști, naivi, necultivați, necivilizați. Unii dintre noi sunt rebeli, iar alții sunt pur și simplu tâmpiți și nu se bucură de viață,nu profită de vârstă.

Suntem adolescenți, adică ne îmbătăm repede, râdem prea mult,dramatizăm, ne îndrăgostim prea ușor, ne „ia valul” în cele mai nepotrivite momente. Ne credem poeți, ne credem muzicieni, ne credem artiști. Ne credem oameni mari. Ne credem responsabili. Dar suntem doar o adunătură de energie ,nebunie și foarte,foarte multă prostie din aceea drăgălașă.

Noi nu ne analizăm acțiunile niciodată. Ne pasă doar de privirile pe care le-am furat, impresiile pe care le-am lăsat, lucrurile pe care le-am testat și sentimentele pe care le-am avut pentru prima oară. Ne place să ne trezim îmbrățișați,duhnind a alcool ieftin și să stăm pe plajă în timp ce ne bem cafeaua. Ne place să cântăm la tot felul de instrumente doar pentru că „e mișto”. Ne place să ne facem de râs ca să captăm atenția. Ne place să facem pe inteligenții. Ne place să facem lucrurile în felul nostru.

Suntem adolescenți. Ce contează pentru noi?

Diana

Inaccesibil,irelevant

Spui ca te ascunzi de intuneric,dar stai in negura. Te ascunzi intr-o sfera de gheata si nu lasi pe nimeni sa se apropie de lumea ta. De ce? Cine a putut sa te distruga in asa fel incat sa nu te mai deschizi in fata nimanui? Ce fel de monstru te-a transformat intr-un monstru si mai infricosator,si mai rece?
Incerc sa te iubesc,dar nu ma lasi,nu ma lasi sa trec. Lasa-ma sa intru! Nu vezi ca ma tarasc prin mizerie si ma chinui sa te fac sa-mi vorbesti? Comunica! Spune-mi ceva. Spune-mi toate lucrurile care te fac fericit si ceea ce te captiveaza. Spune-mi ce parere ai despre lume si despre viata ,despre tine si despre mine,despre "noi". Spune-mi ce astepti de la existenta si spune-mi ca si tu crezi in dragoste.
Nu te mai ascunde si nu mai falsifica zambete ,crezi ca poti sa te prefaci in fata mea? Crezi ca ma poti privi in ochi si sa ma minti , sa-mi spui lucruri trecatoare si neadevarate cu o voce calda? Te mai astepti sa si cred ca eşti fericit si multumit cu starea ta?
Crezi ca vei fi vreodata iubit daca nu lasi pe nimeni sa stea langa tine? Crezi ca vei fi acceptat vreodata? Crezi ca ma voi stradui sa fiu langa tine pentru totdeauna?! Unele sentimente sunt efemere, atata timp cat nu se ajunge la dragoste si grija. Si stiu ca unii oameni reusesc sa se ascunda in intuneric pentru toata viata,dar asta nu inseamna ca ei sunt fericiti. Iar eu vreau ca tu sa fii fericit, cu oricine ai avea langa tine,chiar daca n-as fi eu.
Poti face atatea lucruri, poti ajunge atat de departe. Poti fi un rege, poti fi ce vrei tu. Poti fi cum vrei tu,dar nu cu felul asta de a trai.
Pentru ca nu stiu cum poti trai asa.

Diana

Liniștea

Cuvintele reprezintă doar o transpunere a sentimentelor. Și cuvintele nu sunt vitale. Liniștea , pe de altă parte , este. Vorbirea ajută și completează comunicarea prin semne,gesturi și priviri ; dar poate lipsi căci atunci când există o legătură ,un pod între cele două persoane implicate în comunicare, cuvintele nu ar trebui să mai însemne nimic. 

Legăturile interumane sunt susținute de străluciri de ochi, zâmbete furate, gesturi involuntare. Iar o legătură este cu adevărat echilibrată și platonică atunci când cei doi se pot înțelege fără cuvinte iar liniștea dintre ei nu conține niciun element supărător.

Liniștea nu este ceva care poate fi inclus în rutină. De fapt, acest antonim al vorbirii este mereu diferit. Fiecare moment de tăcere înseamnă altceva; poate fi o bucurie prea mare, recunoștință, calmitate, control, supărare, panică, descurajare, uimire , chiar și dezamăgire. O dragoste autentică nu se măsoară în cuvinte, ci în tăcerea pe care o accepți și chiar o preferi atunci când ești lângă motivul pentru care te ridici din pat în fiecare dimineață . 

Învață să prețuiești liniștea lafel de mult cât prețuiești persoana cu care o împarți, căci ea poate fi unul dintre lucrurile pentru care persoana din brațele tale tânjește. Tăcerea , chiar dacă pare greu de închipuit , este ceva prețios pentru cei cu suflete devorate de lumea în care trăiesc. Unii plâng și suspină după tăcere toată viața lor , iar atunci când în final o găsesc, încep să iubească. 

Liniștea, atâta timp cât este confortabilă pentru amândoi, afirmă autenticitatea unei iubiri și calmează chiar și cele mai rebele caractere. 

Diana

Străin

Știi ce e dragostea? E sentimentul pe care-l ai când te întorci acasă , după o călătorie lungă și-ți așezi corpul obosit pe salteaua patului care-ți cunoaște lacrimile , dar și zâmbetele nocturne , spontane. Dragostea înseamnă să-ți găsești un cămin ,o pereche de brațe care să te țină strâns și-o pereche de buze care să-ți spună „Te iubesc” imediat după o glumă proastă sau un moment de sarcasm. 

Eram cea mai fericită persoană tristă pe care o știam în ziua în care te-am cunoscut. Mi-ai zâmbit , lucru pe care știam că nu obișnuiai să îl faci și ți-ai spus numele. Dar numele tău nu era de ajuns pentru mine. În secunda aceea, îmi doream să știu povestea vieții tale , ce te face fericit și ce te ține treaz în mijlocul nopții ;de asemenea ,voiam să știu dacă te voi mai revedea vreodată. Am fost norocoasă că am păstrat legătura? Sau am fost amândoi?

M-ai făcut să fiu cea mai fericită persoană fericită pe care o știu astăzi. Și am ajuns la concluzia că , orice s-ar întâmpla în viitor ,voi rămâne cea mai fericită. Pentru că am ajuns să fiu mândră de mine ,să mă bucur de mine. Și am ajuns acasă. M-am simțit apărată , în căminul meu , de propria-mi minte , căci nu mă puteam gândi la altceva în afară de felul în care doar tu poți rupe coaste cu o îmbrățișare plină de afecțiune. 

La început , ți-am cerut iubire sau salvare , doar una dintre cele două. Dar tu mi le-ai oferit pe ambele , în timp , cu discreție. Bineînțeles , au fost și zile negre și nopți albe , dureri de cap și cearcăne ascunse sub un machiaj făcut în grabă , dor și scrisori netrimise. Dar , să recunoaștem , dragostea implică și aceste lucruri. Ce-ar fi satisfacția fără durere?

Cineva mi-a spus odată să nu vorbesc cu străini , pentru că există posibilitatea de a mă îndrăgosti.
Ai fost cel mai bun străin pe care l-aș fi putut găsi.

Diana

Nonsense

I understand the human need of keeping secrets away from people they love. I understand it because I myself keep things just for me. But I do not tend to break or hurt other humans , who are in no way less good than I am.

I have considered and reconsidered lies and deceivings ever since I got inside this world. And I am familiar with being a five-minute cigarette break. I am used to being put out after having been lit up. So I know I might not be worth to know your secrets , for I am no king nor queen. I am just human and I suffer from love.

And I have died two times already , I am waiting for my third try . I have died first when they buried me , and I die every time somebody whispers my name in the darkness. I know, I am humble , I am not a strogn oponent , but I am a small loving human and I always do my best when it comes to giving affection. Yes , people leave as far from me as they can , for I did not know that I should have cut flowers instead of my wrists.

It hurts that I cannot be what everyone wants or what everyone needs and it hurts that I cannot be what I want or what I need because I am not enough  and I will never be close to enough and I am just so damn tired .

I am not enough even though I would dream your nightmares without revealing them to you the next morning , I would live every trauma from your childhood , every day that you went home and wanted to cry but you could not . And even though I would cry for you , just to know you are safe , I would not be enough.

And I want you to know all of these , but I am also telling you that this is no poetry , this is no romance from me , for you. These are secrets that I am revealing to you for I love you and Love means opening up your mind , and soul and life . And , yes , I am talking nonsense and it is all crowded in here , and my thoughts are not in the right order . But this is how feelings come , so this is how I show them : pure.

"You are adorable as hell" , I can recall that you have once said. "but I am glancing at your wrists." It broke me , all at once. Yes , I am broken now , too. And I am also glancing at my wrists , for once there were your lips , softly touching the story that is carved into my skin.

I think that the whole point of being with someone is so you can talk to them and let go of everything , and even when you are at your worst , they still like you, they still want to hold you close to their heart and they still care.

In the end , I will just say that
the kindest people
are the kindest
because they
know what
it is like
to be hurt
the most.
And you are kind. It terrifies me.

Diana

Vara asta

O să iubesc vara asta. O să iubesc și va fi atât de spontan , atât de euforic . Va fi opus efemerului ceea ce voi simți. Vara asta vreau să iubesc și să sfidez legile eticii , să nu mai știu nici eu ce simt . 

Să mă trezesc la 3 dimineața înconjurată de parfumul tău , cu o coroană de flori pe cap , semn că-s regina damnaților. Să mă trezesc în același pat în care adorm în fiecare seară , în același dormitor cu pereți colorați de vreme și emoții ; și să nu mai cunosc nimic în jurul meu , să nu mă mai recunosc pe mine .

Vara asta o să mă schimb. O să mă schimbe fericirea și tot ce vine cu ea. O să fiu tratată așa cum merit și o să zâmbesc așa cum trebuie ; din suflet . O să petrec diminețile având conversații banale cu persoana iubită , în timp ce privim amândoi același răsărit , dar de pe alte acoperișuri. Și , la sfârșitul verii , mă voi așeza pe aceeași bancă pe care mi-am făcut veacul 3 luni de zile și voi număra calitățile pe care le-am câștigat pe parcurs . Și voi fi mândră de mine. După atâta amar de vreme , voi fi în sfârșit mândră de ceea ce sunt.

Vara asta o să dansez . O să dansez cu cuvinte și mișcării ale corpului și cu îmbrățișări care țipă „Mi-a fost dor de tine” , atunci când niciunul nu șoptește ceea ce simte. O să dansez cu oamenii pe stradă, în timp ce ploile de vară încearcă să ne distrugă sau soarele se străduiește să ne topească , O să dansez cu dragostea însăși pe o străduță nepopulată din sudul orașului , la apusul soarelui , iar între răsuflări și îmbrățișări , dragostea-mi va șopti cât mă iubește. Iar eu am să-l cred pe el , pe cel care va fi iubirea , pe cel în al cărui ochi am să văd reflecția soarelui.

Vara asta o să simt . O să simt fiecare gest, o să simt fiecare frază adresată mie , o să simt fiecare rază de soare și fiecare picătură de ploaie . Și o să  fiu recunoscătoare pentru toate acestea . Și-o să-i aduc marelui soare un omagiu în fiecare noapte , când am să suspin după întoarcerea lui pe cerul meu. 

Vara asta vreau să iubesc totul.

Diana

You defy love.

If the ocean was black , it would be consisted of your eyes, for they`re the deepest I`ve ever known. If madness was all a smile , it would be yours. If mindlessness was all in one place , it would be in your head. If love was all in one place , it would be in your hands. If sexuality was brought all together , it would be in your voice. People write songs about boys like you.

Reckless , but moral. Mad , but calm. Cold , but human. Defencefull , but dangerous. Smiling , but broken? Satisfied , but empty? Sheltered ,but lonely? Are you real? Are you alive , on the inside? Your eyes sparkle but your heart does not whisper. You are dreaming dreams that no mortal ever dared to dream before. Did you fall from Heaven? Because so did Satan , and he had those same eyes , the same smile, the same voice and the same fire inside.

The first time I saw you, I thought: “Look at that boy. I’m going to love him." Different defines you , for you walk through the world like you`re having fun , even though you may be hurt since forever. Is life inside you , or are you inside the life? 

You`re growing flowers inside your lungs , you think they`ll help you stop breathing. But all they do is make you immoral and you lose your innocence everytime you stain your lips with another lit cigarette. You have this type of character that makes me think about galaxies being born inside you when you`re dope; you defy love.

Diana

Thoughts about drowning

Your eyes are the ocean and I have a tendency to drown . So hold me there , in your looks , in your views and in your mind and let me crush , collide , fall, be reborn. Your mouth is of hell , through your teeth lays the path to my salvation and I need to be forgiven . So let me taste a bit of the evil , to know what is in there and make up  my mind , to find my way , the road I must go on.

You are a dauntless , a soul who loves playing with fire. Are you the fire itself , or just a flame? Are you the devil himself , or just a follower? Let me find out , let me inside that sick brain of yours , let me get dope with ideas that die slowly inside your mind.

You made flowers grow in my lungs and although they are fucking beautiful , I cannot breathe. Why are you doing this? Finding pretty little hearts and leading them to self destruction does not seem to be your type. Do you find pleasure in ruining innocence? If you could at least provide safety , it would be worth it. But you do not need anyone and I need to be needed.

I need to feel security and not just the holes you burn in my skin with your mouth. Love is not found in a bottle or a blunt that we share one cold may night , love is what we should feel when we look in each other`s sad and broken eyes.

Your eyes are an ocean and I have a tendency to drown. That`s what they call love ?

Diana

Finețe

Pierdem nopțile scriind scrisori de dragoste , pline până la refuz de regrete și lacrimi , iar apoi le citim în diminețile reci , când stăm pe verandă la o cafea fierbinte și ne este rușine de propriile noastre sentimente. După 12 ore de nesomn și patimă și autocompătimire , tot ce putem face cu sufletele noastre -acum întinse pe hârtie- e să le dăm foc , încet,pe rând , cu un chibrit găsit din întâmplare. 

Ne pregătim minuțios pentru o altă întâlnire pe furiș , într-un parc din sudul orașului, pe o bancă uitată de lume , doar ca să ne devorăm în priviri și să ne pierdem printre frunzele copacilor. Câteva ore care se scurg prea repede , câteva ore pline de subînțeles nu ne ajung să ne arătăm adevăratul sine în fașa celuilalt sau să ne exteriorizăm emoțiile. 

Țipăm numele celui iubit într-o sticlă de alcool ieftin , în mijlocul nopții. Ne consumăm tinerețea într-un mod boem doar de dragul de a ne aminti cât ne drogam cu sentimente și amintiri. Stăm întinși pe podeaua rece a camerei , la ora 3 a dimineții , recitând poeme de amor sau cântând un imn al regretului și-al melancoliei . Suntem abia la începutul suspinelor.

Tânjim după o clipă de atenție sau o dovadă de afecțiune , visăm la o strângere puternică a mâinii sau la un sărut trecător , pe umăr ori pe obraz , ori doar la un cuvânt . Analizăm fiecare mișcare a celui din imediata apropiere încercând să prevestim un gest care nu vine , nu mai vine . Privim în tăcere evoluția sau disipația celui iubit , dar nu intervenim , ci doar așteptăm.

Toate astea ,pentru un gram de finețe.

Diana

Sentimentele micșorează distanța

Îmi tremură un gând pe buză. Să-ți spun că mi-e dor și de ce-a fost și de ce va urma să fie? Să-mi dezbrac emoțiile în pupilele tale căprui ,care-odată îmi păreau atât de reci? E prea mare distanța dintre ale noastre două suflete pentru o asemenea dezvăluire.

Mă-ncearcă o amintire , simt un iz de dragoste în aer. Sentimentele micșorează distanța, oare? Dacă suntem două marionete ale societății,legate între ele, dar una simte totul și cealaltă nu reacționează la aproape nimic, atunci se mai numește compasiune? Se mai numește empatie? Dacă eu sper și tu îneci emoții , se numește dor? E o aventură-n doi sau e o tragedie pentru unul dintre noi?

Sentimentele micșorează distanța oare? Mă depărtez cumva de mâinile tale , te depărtezi cumva de ochii mei? 

E doar o iluzie, căci sentimentele micșorează distanța și-n brațele-mi lipsite de putere vei cădea curând.

Diana

Încă mai trăiești

Uneori îmi lipsești. Uneori analizez oamenii din jurul meu și îmi dau seama că niciunul dintre ei nu posedă niciuna dintre calitățile tale. Niciunul nu ar face orice ca să mă vadă zâmbind și niciunul nu mă știe în forma mea naturală. Niciunul nu îmi vrea binele orice s-ar întâmpla și niciunul nu mă susține în orice moment. Niciunul nu va rămâne atâta timp cât ai fi rămas tu.

Nimeni nu e ca tine. Nimic nu se compară cu sunetul vocii tale, cu felul în care lumina solară îți luminează pupilele gingașe. Când te apropiai de mine, când mă îmbrățișai, până și Dumnezeu rupea norii ca să vadă, până și El simțea gelozia. Toți voiau să te cunoască, toți voiau să însemni ceva pentru ei. Dar tu erai doar a mea. Tu ești doar a mea. Nici o mie de coșmaruri ispititoare n-ar putea să mă facă să te dau. Nici nemurirea nu ar suna bine pentru mine, dacă aș știi că tu ai rămâne în urmă. În Rai nu m-aș duce, căci fără tine ar fi numai moarte acolo.

Îmi amintesc,uneori, de zâmbetul tău divin. Îngerii ar fi omorât ca să poată vedea acele buze splendide , arcuite perfect. Cum poate ceva atât de platonic să existe mai mult decât în imaginația mea? Cum putea un asemenea hibrid instabil de frumos să își petreacă viața lângă cineva ca mine? Ea mă proteja; mă culegea din fiecare loc în care cădeam și mă oprea, de fiecare dată, înainte să îmi fac rău singură.

Să scriu despre tine nu e ușor. Să îmi amintesc de tine nu e sănătos. Durerea oferită de imaginea ta nu e poetică. Nimic din această suferință nu e poetic; nimic nu e frumos. E doar trist. Totul legat de tine e tragic. Acum cad din prăpastie în prăpastie și mă consum cu gânduri negre în fiecare seară , când îți strig numele într-o sticlă de alcool ieftin , la trei dimineața când focul nu mai poate dezinfecta o rană, când nimeni nu aude suspinele, nimeni nu simte durerea și nimeni nu se gândește la mine; sau la tine. 

Te țin în mintea mea mereu doar ca să mă țin pe mine în viață. Mă-mpiedic și cad și mă rostogolesc și mă târăsc atunci când aud numele tău și au trecut șase sute șapte zeci și nouă de eternități de când îmi e dor de viață. Căci aceasta e moarte și trebuie să continui să merg cu ea în suflet.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă florile tale ar fi vrut să se sinucidă și tu ai continua , totuși , să le dai apă în fiecare zi? Așa sunt eu , o floare, iar amintirea ta e apa ce vine în fiecare zi , încercând să mă țină în picioare. Căci amintirea este tot ce a rămas.

Tu nu ai murit. Pentru mine, încă mai trăiești.

Diana

Te-au omorît

Cine eşti tu să-mi rupi cerurile în două? Cine eşti să-mi transformi eroii în tragedii ambulante?
Regii devin bufoni în faţa ta, zeii se-nclină atât de tare încât cad din Rai. Cine eşti tu să îmi cutremuri mările? Cine eşti tu să îmi destrami armatele?
Apari şi dispari fără să îţi pese; te naşti şi mori din păcate şi gânduri zburătoare. Vii şi pleci ca o furtună . Îmi tulburi regatele şi te ascunzi apoi în negură, privindu-mi eşecurile constant.
Încerci să distrugi,cu chipul tău,imperii construite de femei păcătoase . Încerci să măreşti,cu vocea ta, dubiile existenţiale şi întrebările retorice. Din ce trăiești,din furia pământenilor? Din nechibzuință? Din amărăciune? Din autocompătimire?
Te-au scuipat focurile Iadului ,te-au adus aici,în faţa mea. Erai prea dur pentru ţinutul întunericului?
Îţi citesc dorinţa de a omorî în ochi;îţi închipui că îmi poţi scufunda corăbiile?
Cine eşti?  Cum iti permiţi sa ma priveşti în modul acesta? Crezi ca ma cunosti,crezi ca suntem asemanatori. Dar tu eşti doar un monstru ,eşti doar un amonit.
Şi incepi sa te temi. Incepi sa te temi ca privirea ta nu poate patrunde in interiorul meu, ca nu ma poti citi. Incepi sa crezi ca zvonurile sunt adevarate , incepi sa crezi ca nu ma poti invinge.
Te cutremuri si te rupi si te destrami in faţa-mi zambitoare. Te pierzi in ochii mei,invingatorule? Unde-ţi e puterea,unde-ţi e maretia? Te scufunzi incet-incet in pupilele mele dilatate. Iti privesti si Raiul si Iadul in acelasi timp si nu stii pe ce cale sa inaintezi.
Nu poti ramane in bratele mele pentru eternitate ,caci Infinitul ma cheama si Hades te cauta. Nu incerca sa te bazezi pe mine atata timp cat ai vrut sa ma domini,sa ma joci.
Nu ma poti manipula in asa fel incat sa te tin langa mine. Zambetul tau nu mai  functioneaza, stimulii mei nu reactioneaza la vocea ta. Atingerile subtile nu inseamna nimic mai mult decat obisuinte. Nimicurile sentimentale in esenta lor nu sunt decat minciuni efemere.
Nu eşti decat un erou cazut,cu o tragedie   in ontogeneza. Nu ma poti face decat sa decad, nu ma poti aduce decat la regres. Iar eu vreau sa cresc, vreau sa ma inalt.  Vreau sa imi desfac aripile si sa zbor.
Asa ca pleaca. Nu mai eşti un invingator. Nu mai eşti curajos. Te-au stricat eroule.
Te-au omorît.

             Diana

Noaptea de Mai

Au trecut cateva minute de cand nu mai simti caldura. Te incearca o anume stare neverosimila de singuratate, ai un fel de deja-vu ce te face trist. Te face sa te rupi in mii de bucati doar ca sa simti ceva,doar ca sa redescoperi o emotie.
Asa e dragostea,se bazeaza pe dor? Asa cum pasarile cad si se contopesc cu glia, si iubirea cade si se spulbera,se sparge,se fragmenteaza in vise frumoase si nimicuri dulci,in iluzii optice menite sa te ademeneasca. Dragostea de sine,de aproape,de viata,de moarte,de prezenta sau absenta,dragostea se rezuma la dor si dezumanizare si pierdere a sinelui, la dorinta si la dezamagire. La durere. La regres psihic.
Au trecut cateva minute de cand privesti  cerul. Ai vrea sa il atingi,crezi ca te vei regasi pe tine printre nori? Crezi ca salvarea ta zboara alaturi de ingeri? Ridica-te,inalta-te,dar nu iti vei gasi adevarul de care ai nevoie atat de sus. Iti cauti sinele in locuri pline de pete. Caci Raiul e construit din pacate ascunse in spatele unor ochi caprui.
Si fericire numai din durere o sa obtii,si e greu sa treci prin foc toata viata si apoi sa te scufunzi intr-un ocean rece,infinit.
Au trecut cateva minute de cand iti curge otrava prin sange ,otrava dulce ca nectarul zeilor. Si-ti cauti dezmierdatoarea lama pentru sfioasele vene de sinucigas.Te simti in viata,dar nu mai eşti tu.
Au trecut cateva minute de cand tu nu mai traiesti. E doar trupul tau,cate umbla nestingherit printre pacatele noptii de  Mai.

                                     Diana

Paradisul

Știu că e ceva diferit în modul în care o privești pe ea. Ți se dilată încet și discret pupilele și ți se luminează fața, te abții să zâmbești ca să nu lași oamenii să observe impresia pe care ți-o lasă ea. Știu că te simți bine când o faci să râdă, când îi captezi atenția, când o faci fericită,când o ții de vorbă doar ca să uite de unele lucruri supărătoare. Știu că te bucuri când îi poți lipi buzele de ale tale. Știu că tresari când îți fură câte un sărut pueril. Știu că îți place să îți atingă subtil brațul sau să îți zâmbească. Știu că îți place să te privească.

Îți observ interesul de a-i arăta că îți pasă. Încerci să îi demonstrezi că nu ești de gheață. Nu te forța , nu încerca să pari ceva ce nu ești , fii tu , căci știi că ea va înțelege, accepta și aprecia. Comportă-te cum crezi că e mai bine, nu te mai îngrijora că nu vei lăsa o impresie bună. Ea te va prețui pentru cine ești când sunteți singuri, pentru felul în care o privești când crezi că nu e atentă la tine ; pentru micile inflexiuni ale vocii tale atunci când îi faci un compliment,nu pentru complimentul acela în sine. 

Ia-o de mână și plimbă-te cu ea, arată-i că nu îți e frică să o ții lângă tine când sunt și alții prin preajmă. Povestește-i totul despre tine. Cântă-i,chiar dacă nu te pricepi. Gătește-i,dacă tot te lauzi în fața ei că poți. Fă-i cunoștință cu prietenii tăi. Stai cu ea degeaba o zi întreagă. Ascultă melodii romantice cu ea, în timp ce vă țineți în brațe. Fă glume copilăroase cu ea și pe seama ei, las-o să se comporte ca o fetiță de cinci ani. 

Spune-i ce simți constant, chiar dacă nu e legat de ea, mai ales dacă nu e legat de ea. Fii cel mai bun prieten al ei , fă-o cea mai bună prietenă prietenă a ta.

Fă-ți singur Paradisul.

Diana

Portret rece

Știi cum mă simt când se uită la mine? Îmi pare că ochii lui sunt alcătuiți din milioane de ace, gata să străpungă privirea mea. Analizează totul,fiecare gest, fiecare articulare a cuvintelor, fiecare exclamație. Observă totul, într-un mod aproximativ obiectiv. Dar nu spune niciodată ce părere are în legătură cu mine, decât dacă e provocat sau simte disperata nevoie.

Știi cum mă simt când îmi vorbește? Fiecare cuvânt e pronunțat cu intenție, cu o anumită dicție ce impune respect-sau chiar frică. Lasă impresia că sunt doar niște replici învățate pe de rost, iar inflexiunile vocii lui nu lasă nicio emoție să iasă la lumină. Obișnuiește să înceapă o propoziție și să își continuie vorbirea după câteva secunde, ca să îmi păstreze atenția sau să arate o indiferență față de discuție.

Mișcările pe care le face, toate micile gesturi care ar trebui să fie spontane , par calculate , la el. De fiecare dată când îmi ia mâna în a lui, sau mă atinge subtil pe gât ori pe braț, totul e rece, impropriu. E o mașinărie. 

Felul lui de a fi mă face să mă simt mică, într-un mod în care nu m-am mai simțit până acum. Mă face să mă întreb dacă spune adevărul sau dacă răspunsurile mele sunt satisfăcătoare pentru el. Felul lui de a fi mă face să mă tem de o apropiere prea intensă, dar și de dezvăluirea întregului meu caracter. Are o fire puternică, vulcanică, oarecum autoritară. 

Îmi place compania lui, îmi plac discuțiile cu el, dar nu știu ce să cred. Impresia lui despre mine parcă începe să se schimbe , odată cu trecerea timpului , căci începe să mă cunoască. Rămâne gentil, permisiv și interesat de starea mea și ideile mele, dar oare de sentimente? A spus că preferă să mintă în unele cazuri; nu am pretenția de a fi complet sincer cu mine, în anumite circumstanțe, căci oamenii tind să ascundă , de teama singurătății, dar sper că unele lucruri, spuse încet, la ureche, sunt adevărate. 

Sper că nu plănuiește să-mi scufunde corăbiile cu câteva cuvinte bine gândite, cu zâmbetul lui și ochii lipsiți de viață. Sper să nu mă mai facă să mă simt așa de mică , sper să nu mă facă să mă tem atât de mult să-l pierd de tot.

Dar el e doar un portret rece.

Diana

Frică

E noapte. E Întuneric și te scufundă, negura te cuprinde. Te uiți spre cer și nu vezi nimic. Te sufoci. Liniștea te sperie. Vântul te îmbrățișează. Frica te domină. Frica ne domină pe toți. Ai vrea să găsești un întrerupător legat la un bec, sau o lumânare ca să pui capăt fricii.
Te temi de ce se poate ascunde în întuneric, dar și de pierderea sinelui în noapte. Ești înconjurat de dușman, iar Raiul nu-l mai vezi nici dacă e la câțiva pași de tine. Singurătatea îți accentuează și mai tare nesiguranța, iar , în disperarea ta de a ajunge într-ul loc cunoscut, într-un loc luminos , te duce într-un punct critic.
Îți încordezi toți mușchii și-ți scrâșnești dinții. Încerci să te îmbărbătezi singur. Lupii își trimit semnale de întâlnire, dar nu ei constituie fricile tale. Negura te face să simți dependența de lumină , la fel cum ura te face să tânjești după dragoste.
Un fulger e singurul tău ajutor , dar nu durează mult până te întorci de unde ai plecat. E un fulger fără tunet , cum ești tu, fără curaj. Te temi să faci un pas în față, te temi să faci un pas în spate. Te temi să întinzi mâna în dreapta ta , te temi să întinzi mâna în stânga ta.
Te-ai lăsat dominat de frică, o lași să-ți curgă prin vene. Lasă oxigenul să-ți treacă prin plămâni, lasă răcoarea nopții să te împrospăteze , lasă strigătul lupilor să te cheme. Se-aruncă stelele în nori , tu aruncă-te în întuneric și luptă , luptă pentru viața ta.
Simți ceva rece pe umărul tău, e o picătură de ploaie. Încă una , și încă una . Sunetul produs de căderea acestor particule , din ce în ce mai puternic , te ajută să nu te mai simți așa singur , și îți dovedește că nu există un pericol uman sau animal în apropierea ta. Faci câțiva pași în cele patru direcții ,iar apoi te așezi , încet și cu grijă , pe pământul umed. Îți rezemi spatele obosit de scoarța unui copac și-nchizi ochii. E bine , nu? Te simți bine. Te simți viu. Îți învingi frica. Te simți puternic. Îți arăți curajul. Te simți indiferent. Nu te afectează posibilele pericole din jurul tău. Te simți liber. Nu te mai temi.
Când prima rază de lumină îți inundă privirea, știi că frica te ajută să fii cine ești. Știi că viața te va mai pune la încercare, și știi că va trebui să înfrunți lucrurile de care îți este cel mai frică.
Nu lăsa frica să te mai domine.

Diana

Încrederea

Am cunoscut odată o fată, care voia să atingă cerul. Iar în drumul ei spre Soare, a întâlnit și alți visători. Le-a oferit încrederea ei, ier aceștia au tras-o în jos. Și-a rămas pe Pământ de atunci, n-a mai atins cerul. A învățat că încrederea nu e bună.

Am cunoscut odată un băiat, care a iubit mult. Iar, în timp ce-și arăta dragostea, cea iubită a fugit, trădându-i încrederea și strivindu-i inima. Și, de atunci, băiatul a rămas rece, distant. Și-acum e inuman, n-a mai iubit de atunci. A învățat că încrederea nu e bună.

Dar nu totul se termină în același mod. Există finaluri fericite, iar încrederea poate fi atribuită anumitor oameni.
Cu toții greșim,cu toții suntem răniți de anumite minciuni,sau trădări, sau pur și simplu de indiferență. Oamenii sunt dependenți de alți oameni,dar e un lucru bun. Nu poți trăi fără afecțiune, oricât ai încerca să te minți. Dorul vine odată cu lipsa de dragoste. Iar afecțiunea vine odată cu încrederea.
Poate că fetița nu trebuia să aibă încredere, poate că nici băiatul. Au fost răniți, dar au mers mai departe,cu cicatrici. Și suferința de atunci nu trebuie să îi izoleze de lume, căci nu toți sunt lafel. Fata poate găsi sprijin, în timp ce băiatul poate găsi iubire. Trebuie doar să găsească pe cineva în care să-și pună încrederea. Au găsit oare?

Diana

„Scrie despre noi”

Avea ochii căprui.

Și părul castaniu. Era vorbăreață și o cunoscusem pentru că făcuse o glumă răutăcioasă despre mine când mă văzuse prima oară. Era mai mică decât mine, cu aproximativ un an și simțeam nevoia morală de a o ajuta,de a o ghida.

Avea ochii albaștri.

Și părul tuns scurt. Era închis în el cu majoritatea, dar foarte comunicativ cu mine. Îl cunoșteam de mult timp și simțeam că trebuie să am grijă de el, căci era destul de instabil și, uneori,chiar agresiv.

Avea ochii căprui.

Și părul deschis la culoare. Area perfecționistă și foarte conștiincioasă, ordonată. N-avea pic de spontaneitate în ea, dar scria un blog. Ea mi-a dat ideea; ea m-a împins, într-un fel,să scriu. Și pentru asta i-a rămas recunoscătoare.

Avea ochii negri.

Și părul foarte închis la culoare. Era un băiat aparent tăcut, timid, dar am ajuns să-i cunosc mintea, cu toate colțurile ei întunecate și chiar malefice sau sadice. Întâlnirea noastră a fost, într-un fel, rezultatul unei glume. Dar a fost frumos; și semănăm,suntem ca un întreg simetric. Dar a uitat.

Avea ochii căprui.

Și părul verde. Era o fată diferită, nonconformistă; aproape rebelă. Am cunoscut-o prin intermediul cursurilor și am descoperit, în interiorul ei, cel mai puternic suflet și cea mai sinceră minte. Și o respect.

Avea ochii căprui.

Și părul tuns scurt. L-am cunoscut întâmplător și am fost fascinată de caracterul lui; dar și de aspect. M-a învățat multe lucruri; era mai mare și cunoștea mai bine viața și lumea; dar nu am știut să îl ascult și nu i-am luat în calcul sfaturile decât mai târziu.

Avea vârfurile părului roșii.

Și era singura mea amică, în fiecare zi. Eram ciudate împreună ,iar conversațiile noastre erau înțelese de puțini oameni din exterior. Era diferită; genul de fată cu gusturi mai rafinate decât restul persoanelor. Era un om de cultură.

Avea ochi căprui,dar diferiți față de ceilalți.

L-am cunoscut la o aniversare. Și a însemnat foarte mult pentru mine. Am petrecut mult timp împreună, dar nu cred că și-ar fi dat seama vreodată cât îi sunt de recunoscătoare și câte lucruri am închis în mintea mea, dar care trebuiau să fie spuse. Și-mi pare rău pentru toate momentele în care îl subestimam.

„Scrie despre noi”, mi-au spus. Asta am făcut.

Diana.

29

Era abia ora 9 și mă simțeam singur. O grijă aparte îmi apăsa conștientul , grija aceasta având o greutate prea mare pentru oasele mele,ce trosneau sub ea . Își va aminti cineva de mine ? Sau mă voi duce așa , fără un rost , fără un motiv , prea devreme sau prea târziu ? Chiar există dragostea pentru cineva care nu mai e ?

Era prea frumos afară ca să îmi îngreunez din nou ziua cu probleme existențiale interminabile. Mai bine ieșeam la o plimbare. Îmi place primăvara. E anotimpul meu preferat . E partea aceea din an în care totul prinde curaj și renaște. E cumva...un impuls. În fiecare primăvară îmi stabilesc niște dorințe pe care trebuie să le transform în realitate. În fiecare primăvară încerc să devin un om mai bun.

Îmi place primăvara și îmi plăcea în special primăvara aceea. În fiecare zi , cerul își intensifica nuanța aceea , în fiecare zi își deschidea și mai mult porțile , lăsându-mi ochii să analizeze frumoasa libertate.

Într-o zi ca aceea, merita să merg până în sudul orașului , să vizitez vechile clădiri sofisticate și să mă recreez în liniștea străduțelor înguste pavate cu pietre cubice , peste care trecuseră odată trăsuri și cupluri ale epocii de aur.

Mă simțeam bine , pentru prima oară după mult timp. Nu îmi mai putea disturba liniștea sufletească nici măcar cel mai negru gând al meu. Îmi era bine unde eram , pe acea bancă veche , cu tot felul de inițiale scrijelite ; îmi era bine cu mine , Și nu voiam ca acel moment să se termine prea curând. Îmi era bine cum eram , singur și fericit . Îmi era bine și fără dragoste. Nu îmi fusese bine niciodată , dar acum mă simțeam independent , liber , fericit. Știam că viața nu se va sfârși înainte de a găsi pe cineva care să mă iubească . Da , căutasem și înainte , dar norocul îmi pierduse adresa ; nimeni nu m-a iubit niciodată , probabil acesta era motivul pentru care nu mă iubisem nici eu . Dar mă iubeam în clipa aceea. Mă iubeam doar pentru că eram încă în viață . Mă iubeam pentru că voiam să mă iubesc, pentru că meritam să fiu iubit .

„Sunt momente care te ridică până la ceruri , mulțumește-i Universului pentru ele . Sunt acele momente în care te simți infinit , te simți perfect . Fă acele momente să dureze.”

Spunându-mi acele lucruri , am realizat ce zi era . 29. Era ziua mea .

Diana

De aici...până aici

În noaptea aceea, pe acoperișul casei tale , în timp ce priveam stelele și stăteam îmbrățișați, m-ai întrebat cât te iubesc , iar eu am spus „De aici” ; nu m-ai înțeles atunci. 

Am avut o dragoste frumoasă , înfloritoare. Culegeam alte suflete rănite și le găseam perechea , ajutam oamenii să fie cât de fericiți eram și noi. Nu îmi imaginam viața fără tine , cel puțin , nu în acele momente. Credeam că vom fi mereu așa , îndrăgostiți.

Mai știi seara aceea , când mi-ai spus prima oară ce simțeai pentru mine? Inima-mi bătea atât de tare , tu erai atât de sfios , dar ne-am descurcat noi cumva. Am trecut , de la început și până în prezent , prin toate capcanele pe care ni le-a pregătit viața. Și , după fiecare căzătură , parcă ne iubeam și mai mult , parcă ne apropiam și mai mult unul de celălalt. 

În noaptea aceea , pe acoperișul casei tale , în timp ce priveam stelele și stăteam îmbrățișați , m-ai întrebat cât te iubesc , iar eu ți-am spus „De aici...” ; iar în noaptea aceasta , în parcul gol , în timp ce ne certăm și plângem , mă întrebi iar cât te iubesc , iar eu îți spun „ ...Până aici.”

Diana

Existențiale

Începusem greșit. Plecasem de jos, dar când eram în vârf îmi uitasem pământul,mormântul și destinul. Însă,tu, viață, mi-ai dat o șansă ; iar , acum , ontogeneza mea cuprinde și părți bune, pe lângă momentele în care mă târam s-ajung la Soare.

Și-ți mulțumesc, eternitate, că ești de partea mea și mă trezești în fiecare dimineață , că-mi dai posibilitatea de a scrie încă o pagină în fiecare zi, de a fi un martor al metempsihozei sociale, al vieții amoroase, al degradării umane. Îți mulțumesc că-mi permiți să observ, descriu și să încerc să schimb lumea noastră , plină de defecte.

Îți sunt recunoscător, cerule, că-mi lași ochii și gândul să te exploreze; mă fascinezi,mă intrigi. Cum poate ceva omogen să fie , cumva, atât de eterogen, din punct de vedere spiritual?

Te prețuiesc, te respect, Soare, căci răsari în fiecare dimineață pentru mine și mori în fiecare noapte pentru Lună. Îți consider jertfa ca fiind un act sfânt, ții în balans natura chiar dacă trebuie să fugi de dragostea ta. Iar, tu , Lună, tu-mi îngropi stelele-n nori și-mi faci nopți furtunoase ; dar te ador, căci ești mistică, ești plină de secrete.

Și te iubesc, Viață, 

indiferent de când, cum , de ce; te iubesc,

chiar dacă,poate că,pentru că; te iubesc,

tocmai,îndeosebi,într-un fel; te iubesc,

fiindcă, și, oricum; te iubesc,

unde,care,ca și când; te iubesc,

cine, ce,deoarece; te iubesc,

pe care, pe cine, pe tine, Viață, Univers, te iubesc.

Diana

The Deadly Wound

They say a word can start a war; and ,baby
I can tell it is a truth ,cause defeated were
my armies when you said you loved me.
And I'm still bleeding life through tears and blood,
Another minute has passed,
I'm getting bitter , not
bitter-sweet,just plain bitter.
Another minute has paseed
and I think I'm changing my
view on the world. It ain't cruel
no more,it's just wrong. And sad.
They say a kiss means more than a
thousand words ,and baby ,I can
tell it is not a truth. Cause those
words you've said to me I'll
always keep in my mind.
They say you heal every wound
and baby, I can tell it is a lie.
Cause you're the deadly wound
I coulnd never even want
to heal.

                 Diana.

Recuperare

                      Nu vreau să mai joc. Renunț.Nu e greu,dar consumă. Mă devorează din interior. Și nu mă tratează, mă rănește. Mă golește, mă dezbracă de emoție. E o stare ce nu poate decât să mă aducă la dezumanizare,regres. Iar eu îmi doresc să cresc, să mă maturizez.
                      Cum se face că din atâta frumusețea am scos o pildă a ceva ce e urât? Diavolul e urât,nu? Cum , din simbolul păcii, am dezvoltat ceva asemenea suferinței? Dar,așa cum , în morală, răul e urmarea binelui, tot astfel în bucurie s-a născut durerea, fie că amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astăzi, fie că suferințele clipei de față obîrșesc din extazele care ar fi putut fi cumva.
                      Cum se face că mă dezvolt omorându-mi tot ce e bun din mine? Cum se poate ca fericirea mea să fie suferință și lacrimile să-mi fie zâmbet? Se spune că dacă primești soarele în inimă, ploaia e mai caldă. Dar această răcoare e cel mai bun lucru din viața mea. Iar inima mi-e umplută de vuietul furtunii. Oh,draga mea furtună,iubitul meu haos! Tânjesc după suferință cum tânjește fulgerul după tunet.
                      Găsesc pace interioară doar în războiul exterior. Jurămintele mele se rezumă la viitoare furturi - de inimi, de vieți. Suspinele și răsuflările grele sunt cele mai frumoase reacții pe care le pot primi. Plânsete vreau să aud în miezul nopții, să plângeți viețile în fața mea, asta vreau.
                      Din mizeriile voastre, din nimicurile voastre sentimentale îmi ridic un Imperiu.
                      Aceasta e recuperarea mea,dezastrul. M-am schimbat.

Diana

Se spune

Mi s-a spus că redefinesc păcatul,şi-ţi pot spune că-nţeleg. Zâmbetul meu demonic se spune că te îngheaţă; sau te arde. Mi s-a spus că fac pariuri cu Diavoli şi că nu am pierdut nici unul dintre ele până acum. E-adevărat, ei îmi dau suflete pure,inocente,iar eu le ruinez,le distrug, le seduc. Le omor.
Mi s-a spus că nu trebuie decât să stau,tăcută,într-un colţ,ca să atrag atenţia şi să creez fantezii şi iluzii in creierele oamenilor. Ochii mei întredeschişi cheamă păcate,cheamă greşeli,impun respect şi frică.
"Regina Damnaţilor" ,aşa am fost numită. Îmi spun că stau pe un tron, în timp ce restul se afundă în praf de puşcă şi morfină. Se vorbeşte despre renaşterea mea,din foc şi prejudicii,din fum şi regrete,din săbii şi tristeţe. Oamenii cred că am fost creată pentru a le da celor ce merită o lecţie; dar am fost construită să  duc oamenii în desfrâu,să îi transform din balerine în clovni.
Sunt calmă,dar pot omorî cu mâinile goale,fără să clipesc. Te pot modela,de pot juca pe degete,te pot controla,te pot distruge. Te pot face să te simţi special,iar apoi îţi pot tăia firul vieţii ,ca un Hades al ontogenezei actuale.
Sunt o zeiţă pentru ei,pentru cei care nu mă cunosc,dar tânjesc după prezenţa mea , imploră o moarte oferită de mine.
Şi sunt nimic în ochii celor ce mă cunosc cu-adevărat.

        Diana.