Ce te omoară?

Fiecare are demonii lui,care pot fi chiar elemente din apropiata societate infimă în care trăim, sau chiar produși ai imaginației fiecăruia. Pe tine ce te înfricoșează cel mai mult,ce lucru îți ia răsuflarea din mijlocul nopții,copil urmărit de fantome ale trecutului? Ce te calmează mereu, dar te și pregătește pentru furtuna tuturor trăirilor ce te îngreunează?

Speranța moare ultima. Dar mai întâi te omoară ea pe tine,comoară neprețuită. Mintea-ți zboară când primești o palmă de la eternitate. Știu asta; știu pentru că suntem la fel. Ne aprindem la cea mai slabă scânteie, dar ne și răcim la prima adiere de vânt ce urmează. Ce te face să fii atât de maleabil? Ce gânduri te bântuie noaptea și ce iluzii te distrug dimineața, înger atent sculptat în marmură rece și improprie?

Ți-am spus în nenumărate rânduri că ești perfect, ți-am spus până și aici, în elegii și imnuri, ți-am scris despre măreția ta până și în colțul acesta infectat de păcate. De ce nu te iubești? Ce te omoară atât de lent,copil frumos cu trecut urât? Ah,îmi amintesc cuvintele acestea; ți le-am mai adresat de multe ori, în multe după-amieze cețoase de toamnă târzie. Nu te cunosc de mult timp,dar te știu de când ai făcut primii pași spre moarte. Am văzut,am văzut boemitatea prin care te distrugi, pentru că priveam din culisele fericirii tale. Da,eu sunt doar un spectator umil al disipațiilor tale, tablou perfect pictat de mâini însângerate. Eu nu sunt aici nici ca să te ghidez, nici ca să iau parte la frumoasa ta glorie efemeră. Eu sunt aici doar ca să analizez, doar ca să construiesc o imagine de ansamblu a complexei tale simplități și ca să descopăr misterul desăvârșirii tale.

Am spus atâtea și, de fapt, n-am spus nimic. Întrebarea mea, bucată desprinsă din oglinda Răului, era „Ce te omoară?”

Diana