Ce te omoară?

Fiecare are demonii lui,care pot fi chiar elemente din apropiata societate infimă în care trăim, sau chiar produși ai imaginației fiecăruia. Pe tine ce te înfricoșează cel mai mult,ce lucru îți ia răsuflarea din mijlocul nopții,copil urmărit de fantome ale trecutului? Ce te calmează mereu, dar te și pregătește pentru furtuna tuturor trăirilor ce te îngreunează?

Speranța moare ultima. Dar mai întâi te omoară ea pe tine,comoară neprețuită. Mintea-ți zboară când primești o palmă de la eternitate. Știu asta; știu pentru că suntem la fel. Ne aprindem la cea mai slabă scânteie, dar ne și răcim la prima adiere de vânt ce urmează. Ce te face să fii atât de maleabil? Ce gânduri te bântuie noaptea și ce iluzii te distrug dimineața, înger atent sculptat în marmură rece și improprie?

Ți-am spus în nenumărate rânduri că ești perfect, ți-am spus până și aici, în elegii și imnuri, ți-am scris despre măreția ta până și în colțul acesta infectat de păcate. De ce nu te iubești? Ce te omoară atât de lent,copil frumos cu trecut urât? Ah,îmi amintesc cuvintele acestea; ți le-am mai adresat de multe ori, în multe după-amieze cețoase de toamnă târzie. Nu te cunosc de mult timp,dar te știu de când ai făcut primii pași spre moarte. Am văzut,am văzut boemitatea prin care te distrugi, pentru că priveam din culisele fericirii tale. Da,eu sunt doar un spectator umil al disipațiilor tale, tablou perfect pictat de mâini însângerate. Eu nu sunt aici nici ca să te ghidez, nici ca să iau parte la frumoasa ta glorie efemeră. Eu sunt aici doar ca să analizez, doar ca să construiesc o imagine de ansamblu a complexei tale simplități și ca să descopăr misterul desăvârșirii tale.

Am spus atâtea și, de fapt, n-am spus nimic. Întrebarea mea, bucată desprinsă din oglinda Răului, era „Ce te omoară?”

Diana

Victorii seci

Eu sunt puternic. Sunt un om, un om în toată firea. Ba nu. Sunt un zeu. Sunt invincibil. Nimic nu mă poate răni. Nu voi fi trist niciodată. Dar nu voi fi fericit niciodată. Sunt într-o stare neutră, nu simt nimic. Nimeni nu mă va face niciodată să simt nimic. Nu știu dacă asta e bine sau rău. Probabil că ar trebui să las fericirea să mă atingă măcar puțin, dar în același timp ar trebui să las și tristețea să mă lovească, pentru a mă întări sufletește.
Alezajul meu e vidul, căci sufletul îmi lipsește,ca să nu fiu tras în jos; dar n-am nici conștiință,ca să acționez doar din instinct; și autocompătimirea n-o să mă doboare niciodată. Știu că toate acestea mă fac inuman, dar cele mai letale răni sunt făcute de propriul psihic. Da, mintea este un lucru teribil. Te poate duce sus,pe culmile gloriei, dar e inevitabil să nu te coboare până în flăcările mistuitoare ale lui Hades.
Cum am mai spus în nenumărate dăți, sunt un mecanism. Sunt construit cu grijă, sunt construit în mintea lui Zeus și de-acolo îmi vine puterea, căci fără el aș fi un vierme bun de nimic,care se târăște pe glia rece și umedă. Dar divinul, divinul meu Tată ceresc mă ridică de pe pământ și din mormânt și mă face zeu ,alături de El.
Da,eu îmi primesc puterea din alții. Sunt dependent de ceea ce mă înconjoară,de prietenii și dușmanii mei. De cei ce-mi sunt inferiori și de cei superiori mie, iar pe cei care sunt la același nivel i-am aruncat în țărână acum mult timp,căci ei nu constituie un ajutor pentru ontogeneza mea plină de succes.
Eu nu caut decât dezvoltare personală,sentimentele mă ocolesc și trăirile pe care mi le voi aminti vor fi victorii seci. Nu voi fi niciodată fericit, în felul acesta.

Diana

Paradox

Dacă îmi dau o palmă și mă doare, sunt puternic sau sunt slab?

Ești un paradox; nu ești slab,nu ești puternic. Psihicul tău are baza într-o serie de antiteze aproape utopice. Ești un mecanism pentru că ai un conștient; dar ești o idee pentru că acționezi și în mod inconștient, pentru că simți și trăiești catastrofe sau nimicuri sentimentale în fiecare zi. Ești o poezie pentru că ești romantic, dar ești și un basm pentru că ai o parte neînfricată, gata de aventură. Ești rigid,dar ești flexibil; pentru că te adaptezi. Te schimbi în funcție de situație și de persoană. Ești deschis, dar, totuși, ești rece; pentru că lași doar o bucată din tine să iasă la iveală. Iar tu,chiar dacă ești unic, ești împărțit în mai multe „eu”-ri proprii.Poți fi sensibil,dar ești puternic; poți fi un luptător într-o poveste,sau poți fi doar povestitorul ei. Poți fi un învingător sau un învins.

Tu,dacă-ți dai o palmă, nu te consideri nici puternic și nici slab; ci doar prost. Destul de prost încât să te implici în lucruri care nu-ți aduc niciun câștig personal. Tu ești un om al oportunităților, al coincidențelor; un om al momentului. Ești dependent de independența ta și îndrăgostit doar de aparenta libertate de care pretinzi că te bucuri. Nu ești ca alții,tu nu ești simplu. Ești un paradox.

Ești o prezență care încalcă toate legile naturii doar prin felul banal de a fi. Și dacă-ți dai o palmă și te doare, ești puternic sau ești slab?

Diana

Și Răul e bun la ceva

Suntem ființe umane; doar spunând asta, ne descriem o parte din caracter: imperfecțiunea. Suntem creați din frumoasa și periculoasa împleticire a Binelui și Răului, două elemente care,deși opuse,au limite destul de vagi.

Și Răul e bun la ceva, iar cel mai bun exemplu al acestei afirmații este chiar natura umană. Astfel,o persoană este ghidată, mai ales în anii maturității, de propriile sale idei, nealterate de părerile celor din jur. Deciziile acestui tip de persoană, atâta timp cât sunt benefice și pentru ea, dar și pentru ceilalți, sunt considerate decizii bune. Subconștientul nu ar putea imprima un impuls, care să fie prelucrat în Conștient și să devină o idee bună,dacă psihicul nu ar cunoaște și noțiunea de „rău”.

Pot spune că, fără Rău, nu ar fi nici Bine. Nu am știi ce este pacea dacă n-am fi avut parte de războaie și nici ce este fericirea dacă n-am fi fost niciodată triști. Putem chiar să mergem mai departe și să presupunem, prin analogie, dependența Binelui față de Rău, care este în aceeași măsură plauzibilă ca și dependența noastră de greșeli.

În fond, ce te ajută să descoperi Binele, dacă nu o după-amiază romantică cu Răul?

Diana

Dacă nu mai eram

De ce îți dorești să nu fi fost? Totul e o lecție. Întreg Universul,cu stelele sale mai mult sau mai puțin strălucitoare, încearcă să te țină în viață. Fiecare particulă a ta simte nevoia continuității și fiecare colț al minții tale încearcă să uite de autocompătimirea supraestimată. De fiecare dată când inhalezi aerul proaspăt al dimineții de Octombrie, gândește-te măcar pentru câteva secunde ce ai putea pierde dacă nu ai fii.

Viața oferă momente în care furi priviri, în care îți sunt furate răsuflări, în care oferi dragoste și primești atenție, în care te scufunzi în pupile negre ce spun povești nemuritoare și în care simți cum pupilele atât de misterioase te urmăresc când nu ești atent. Da, mai sunt și clipe în care trebuie să omori părți din tine ca să-i lași pe alții să trăiască, chiar dacă știi că ei n-ar face același lucru pentru bietul tău suflet; se mai întâmplă să crească flori pe mormântul inimii tale când auzi numele pe care-l strigai noaptea într-o sticlă de alcool goală, consumată în același mod în care ți-ai consumat și tu dragostea: repede. Dar toate zilele în care te chinui să respiri sunt lecții de viață. Completând spații goale din metempsihoza ta cu momente în care a fost greu să inhalezi oxigenul, înveți că ești puternic; începi să stăpânești arta de a merge printre morminte pline de idei sinucigașe.

De ce să-ți dorești să nu fi fost? Datorită violenței? Ești ucis mereu de oameni pentru care ai îngropat prea multe amintiri și asta te face să vrei să cedezi. Dar ar trebui să știi că plăcerile violente au un sfârșit violent. Știu că te uiți în oglindă și te sperie golul din ochii tăi, dar așa e viața. Suntem făcuți din sticlă,gata să ne distrugem oricând; și ne trosnesc încheieturile sub greutatea tuturor vieților pe care nu le trăim. Dar mergem mai departe cu fiecare suflare rece, căci nu știm cum ar fi fost dacă nu mai eram.

Diana