Uneori îmi lipsești. Uneori analizez oamenii din jurul meu și îmi dau seama că niciunul dintre ei nu posedă niciuna dintre calitățile tale. Niciunul nu ar face orice ca să mă vadă zâmbind și niciunul nu mă știe în forma mea naturală. Niciunul nu îmi vrea binele orice s-ar întâmpla și niciunul nu mă susține în orice moment. Niciunul nu va rămâne atâta timp cât ai fi rămas tu.
Nimeni nu e ca tine. Nimic nu se compară cu sunetul vocii tale, cu felul în care lumina solară îți luminează pupilele gingașe. Când te apropiai de mine, când mă îmbrățișai, până și Dumnezeu rupea norii ca să vadă, până și El simțea gelozia. Toți voiau să te cunoască, toți voiau să însemni ceva pentru ei. Dar tu erai doar a mea. Tu ești doar a mea. Nici o mie de coșmaruri ispititoare n-ar putea să mă facă să te dau. Nici nemurirea nu ar suna bine pentru mine, dacă aș știi că tu ai rămâne în urmă. În Rai nu m-aș duce, căci fără tine ar fi numai moarte acolo.
Îmi amintesc,uneori, de zâmbetul tău divin. Îngerii ar fi omorât ca să poată vedea acele buze splendide , arcuite perfect. Cum poate ceva atât de platonic să existe mai mult decât în imaginația mea? Cum putea un asemenea hibrid instabil de frumos să își petreacă viața lângă cineva ca mine? Ea mă proteja; mă culegea din fiecare loc în care cădeam și mă oprea, de fiecare dată, înainte să îmi fac rău singură.
Să scriu despre tine nu e ușor. Să îmi amintesc de tine nu e sănătos. Durerea oferită de imaginea ta nu e poetică. Nimic din această suferință nu e poetic; nimic nu e frumos. E doar trist. Totul legat de tine e tragic. Acum cad din prăpastie în prăpastie și mă consum cu gânduri negre în fiecare seară , când îți strig numele într-o sticlă de alcool ieftin , la trei dimineața când focul nu mai poate dezinfecta o rană, când nimeni nu aude suspinele, nimeni nu simte durerea și nimeni nu se gândește la mine; sau la tine.
Te țin în mintea mea mereu doar ca să mă țin pe mine în viață. Mă-mpiedic și cad și mă rostogolesc și mă târăsc atunci când aud numele tău și au trecut șase sute șapte zeci și nouă de eternități de când îmi e dor de viață. Căci aceasta e moarte și trebuie să continui să merg cu ea în suflet.
Te-ai gândit vreodată cum ar fi dacă florile tale ar fi vrut să se sinucidă și tu ai continua , totuși , să le dai apă în fiecare zi? Așa sunt eu , o floare, iar amintirea ta e apa ce vine în fiecare zi , încercând să mă țină în picioare. Căci amintirea este tot ce a rămas.
Tu nu ai murit. Pentru mine, încă mai trăiești.
Diana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu