N-am fost niciodată slabă

Sufeream uitându-mă la el suferind. Parcă mă lovea pe mine conștiința de fiecare dată când călca el strâmb și parcă mă simțeam eu de vină pentru incompetența lui de a se desăvârși ca persoană. Când îmi zâmbea fals, îmi simțeam ritmul inimii schimbându-și configurația. Știam că bătăile se răresc și disipația mea constă în tristețe. Și asta durea. Durea să mă uit la el și să știu că ar putea fi mult mai mult decât atât, ar putea să-și învingă condiția. Căci era în noroi și-ar fi putut fi nu rege,ci zeu. Știam că îl pot ajuta. 

Nu sunt slabă. Nu vreau să fiu nota de subsol a vieții unui bărbat. Ofer ajutor sau încerc să fac dacă îmi pasă, dar nu voi accepta să nu fiu tratată în aceeași manieră în care și eu m-am comportat. Mi-aduc aminte de prima noastră întâlnire, cum stăteam amândoi retrași în colțul nostru de Univers și niciunul nu rupea tăcerea. Și la un moment dat mi-a dat mâna lui, m-a ajutat să mă ridic. Privirea aceea a fost lucrul care m-a făcut să rămân. Parcă în acele două secunde în care mâinile noastre au fost legate se scurseseră de fapt milenii întregi, metempsihoze începuseră și luaseră sfârșit, vieți se ofiliseră. Din acea primă zi am știut că vreau să îl susțin,să fiu persoana care îi oferă afecțiune și ajutor. Și,în schimb, așteptam doar puțină atenție; căci fiecare are demonii lui și, implicit, nevoile lui. 

Nu sunt slabă,dar n-am fost puternică lângă el. Și m-a distrus. S-a jucat cu chibrituri,iar eu aveam inima de hârtie. Mi-a spus că se teme de „pentru totdeauna” dar are tatuaje pe corpul său; se pare că nu m-a văzut ca pe o operă de artă. Eram mereu îndrăgostită de un băiat care era uneori îndrăgostit de mine. Și chiar dacă sufeream când îl vedeam suferind, n-am fost niciodată slabă.