Dorință

„Te-am visat azi-noapte. Erai puternică,erai independentă,erai frumoasă. N-ai mai fost niciodată așa de frumoasă,în ochii mei ; poate pentru că am fost orb până în ziua în care-ai plecat cu capul în jos și lacrimi pe față. În visul meu , erai perfectă,erai iubirea însăși. Mă iubeai atât de tare încât îți simțeai inima crăpând încet în interiorul tău ,la fiecare atingere a corpului meu, la auzul fiecărei inflexiuni a vocii mele. Iar eu te adoram, îmi plăcea să te privesc atunci când nu erai atentă,îmi plăcea să îți rezemi capul de umărul meu,îmi plăcea să-mi săruți încet gâtul,apoi obrazul cu buzele tale calde. 

Dar dimineața m-am trezit cu un oribil gol în stomac,căci știam că nu mai ești a mea. Știam că te-am îndepărtat atât de mult când tot ceea ce îți doreai era puțină afecțiune. Și am conștientizat că nu mă pot droga cu iluzii, sau să trăiesc cu vise. Visele durează doar câteva secunde, iar eu vreau nouă eternități să te încălzesc cu brațele mele și să ucid demonii din interiorul tău. 

Și dac-ar fi să cădem, să cădem în monotonie sau tristețe ,tot aș vrea să-mi ții mâna atât de strâns încât să simți cum îți pocnesc articulațiile. Fiindcă, iubire, e un drum atât de lung până jos! Și știu că tu m-ai ridica dacă m-aș împiedica de trecut sau de vorbe auzite în treacăt. Știu că m-ai reîntregi cu privirea și zâmbetul tău de fiecare dată când m-aș dezbrăca de emoție sau mi-aș împrăștia caracterul prin colțuri întunecate. Știu c-ai face asta ,măcar în visul meu.

În noaptea asta,am încercat să te visez din nou. Să simt iarăși că ești lângă mine,că-ți plimbi mâna de-a lungul liniei maxilarului meu în timp ce-mi povestești lucruri despre viața ta și-ți împărtășești fricile și coșmarurile cu mine. La naiba, am încercat să te visez și în momentele în care nimic nu pare să ne îmbunătățească starea, chiar și în clipele în care-aș putea să te ucid cu propriile-mi mâini, căci voiam să simt ceva; voiam să te simt. Voiam să-mi fii aproape. Chiar dacă n-aș admite niciodată, e evident că am nevoie de tine. Că întregul meu tânjește după vocea ta, că mi-e dor de zilele în care nu ne vorbim,ci doar ne privim și ne este de-ajuns. Sunt puternic acum dar sunt cel mai slab când ești cu mine. 

În noaptea asta,când mi-am apropiat pleoapele, n-am putut să văd decât singurătate. Și chiar dacă obișnuiam să o iubesc în trecut, acum mi s-a părut ucigătoare,sufocantă. Mi s-a părut atât de tristă,atât de goală. Mi-am redeschis ochii și nu vedeam decât întuneric; și eram ca un cadavru deja rece, îngropat adânc în gânduri despre tine și-n imaginea ta zâmbindu-mi. 

Acum vorbesc prostii și mă cred poet, dar n-am ce face căci cuvintele sunt singurele care mi-au rămas. În ele mă-ncred acum să mă întregească, să mă facă să zbor așa cum mă făceai tu . Nu mai ești aici , e beznă și nu-mi mai simt inima în pieptul pe care ți-ai odihnit capul de atâtea ori. E liniște și nu-mi mai place ,căci respirația ta nu mai e ceea ce aud și ceea ce mă calmează. Mi-e frică să mai închid ochii, s-ar putea să nu mai fii în subconștientul meu și nu vreau să nu mă gândesc la perfecțiune nici măcar pentru o secundă.”

N-a închis un ochi până n-a fost a lui.

Diana