Dezastru

Pun pariu că ai putea spune că-s un dezastru, dar măcar arăt bine în mica mea rochie negară. Eram sursa tuturor bârfelor,tuturor șoaptelor, aseară. Toată lumea avea prea puțin sânge și prea mult alcool; eram toți artiști frustrați, uitați de societate. Toți se distrau prea mult în hainele lor prea mici și prea elegante, prea murdare de păcatele nopții și băutura ieftină.

Doar eu nu aveam aer. Mă sufocau strigătele de fericire, dansurile numeroase, săruturile fugare, rochiile care arătau puțin prea mult. Eu m-am împrăștiat pe podele de bar prea mult timp și nu m-a cules nimeni, nu m-a dus nimeni în căminul lor, încercând să-mi elibereze trupul din mica mea rochie neagră.

Eu sunt o fantasmă. M-au văzut toți dar nu m-a văzut nimeni. Am fost sufletul petrecerii dar nici măcar n-am fost prezentă. Eu nu sunt decât o iluzie. Sunt planta din colțul camerei, de lângă fereastra goală, cea cu care vorbești când te simți singur. Ți-ai creat toată existența pe baza a ceva ce nu are sânge, ci clorofilă și nu se îmbată de la alcoolul tău, ci moare. Asculți vorbele unei ființe mute și vorbești cu ceva ce nu te poate auzi. Dar asta te face fericit.

Te-ai fi așteptat vreodată la asta? Credeai că știi ce e dragostea? Cum e să iubești ceva ce nu te atinge niciodată? Cum e să săruți pielea catifelată a unei iubite senzuale care există doar în capul tău? Asta înseamnă să visezi? Asta e tot?

Sunt doar o mică floare în universul tău de rochii mulate și tocuri înalte. Nu sunt iubirea. Nu sunt un dezastru cu piele moale și buze roșii. Sunt un dezastru cu frunze și flori albe. Sunt doar un observator al dezastrului tău.

Diana