Am lăsat compania întunericului să îmi aline
singurătatea.
Dar m-am trezit într-o stare psihică în care nimeni
nu
ar trebuie să fie,
chiar dacă toți au fost
și toți or să fie.
Îmi este frică.
Îmi este frică să rămân doar eu
cu mine
pentru că atunci văd cel mai bine
cine sunt
și
cine nu sunt.
Sunt terifiată și de cel mai neînsemnat defect
al meu
și aș vrea să pot
să îl ascund. Îmi este
și mai frică să încerc să
îl omor.
Am o plantă moartă în camera mea.
Am iubit-o.
Iubesc toate plantele,de altfel.
Ele aduc viață când eu
dorm
și
îmi aud plânsetul când
nu mai e nimeni.
Am o plantă moartă pe pervazul meu.
Probabil că și ea a plâns,
ca mine,
dar nu am auzit-o.
Îmi este frică.
Îmi este frică de plânsul altora
pentru toate felurile în care
mă poate face
să mă simt.
Sunt terifiată și de cel mai neînsemnat suspin
al celuilalt.
Îmi este frică să nu fie vina mea
și
îmi este și mai frică să nu fi fost eu
cauza.
Am un desen neterminat pe masă.
Nu termin niciun desen.
Niciodată.
Îmi este frică.
Îmi este frică să desăvârșesc o piesă
de artă. Nu vreau să
omor un creion pe o foaie
de hârtie cu
vânătăi.Așa văd desenele.
Dureri transpuse pe
un stativ.
Îmi este frică de durere.
Îmi este frică de durerea mea,
dar
îmi este și mai frică de durerea
celuilalt.
Îmi este frică de durerea
vindecabilă,
pentru că după
ce se închide rana, tot nu poți
uita
felul în care te-ai simțit când
vedeai tot
sângele acela și
mușchiul rupt și
osul spulberat.
Am fost la ea astăzi.
I-am adus flori.
Nu erau moarte,dar s-au dus
până când am plecat.
Nu mi-a fost frică.
Am stat cu ea până când
s-a întunecat afară.
Nu mi-a fost frică.
Am desenat un portret al ei.
L-am terminat.
Nu mi-a fost frică.
Dar mi-a fost
frică
de
cine sunt
atunci când
nu
sunt
cu
ea.
Pentru
că
atunci
sunt
doar
eu.
Diana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu