Îi datorez vreo 13 ani din viață și mii de scuze . M-a crescut ca pe copilul ei , cum a știut mai bine , cum a putut mai bine . Încă-i mai aud vocea , șoptindu-mi , în întuneric , numele . Îi simt respirația aproape de mine . Și mă panichez , nu pentru că aș fi un om cu frica lui Dumnezeu , ci chiar pentru că nu sunt . M-a crescut ca pe copilul ei și nu i-am mulțumit niciodată , nu i-am arătat că-mi pasă de ea niciodată . Vai , cât de mult o iubesc ! Ea m-a învățat să prețuiesc viața , și-i mulțumesc din toată inima asta rece , a mea.
Dumnezeul vostru a luat-o prea repede , și n-am putut nici măcar să-i spun „Adio” , nici să rezolv lucrurile dintre noi . A căzut în neființă fiind , cel mai probabil dezamăgită de mine , așa cum sunt și eu . A trecut un an , o lună și exact o zi de când Dumnezeul vostru mi-a luat-o . De-asta nu mai cred .
Nu mai cred , căci îmi amintesc dățile în care-mi zâmbea și spunea că o să fie bine , și atitudinea ei optimistă , și clătitele acelea delicioase , servite cu multă dragoste și niște glume în stilul ei . Acum , nu pot să cred că nu mai e . Am și încercat s-o sun , într-o zi , fără să-mi dau seama că nu mai e . N-a răspuns nimeni , și cred că asta doare cel mai tare : să conștientizezi că nu-ți va mai asculta nimeni , nimeni ca ea , vocea ; să conștientizezi că nu vei mai simți cum toate cuvintele pe care i le spui sunt ascultate și înțelese , așa cum ți-ai dorit mereu . Asta mi-a luat Dumnezeul vostru . Asta mi-a făcut Dumnezeul vostru .
O parte din mine e acum cu ea , îngropată acolo , în locul acela dezolant . Cum să mai cred în Dumnezeu , după ce mi-a făcut asta ?!
Diana,
poză originală ,întâmplare reală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu