Zilele bune mi le voi aminti mereu ; copilăria fără griji și frumosul început al adolescenței . Clipe memorabile ; aș putea, oare , să le adun pe toate între două coperți de roman ? Am râs , am plâns cu prietenii , și obișnuiam să mă îndrăgostesc oriunde , de orice lucru nou care-mi apărea în cale , în continuu . Eram sufletul , atmosfera , îmi ascultam și respectam familia și prietenii ; trăiam viața pe care mi-o dorisem mereu . Dar , din păcate , nu mai am ce adăuga la această categorie .
Zilele rele n-am să le uit niciodată ; au început să-mi umple viața cu patru ani în urmă . Da, au trecut 4 ani , 2 luni și 21 de zile de când lupt pentru supraviețuire .Pot spune , nu ca să mă mândresc sau să mă plâng în fața lumii , că am trecut prin toate sentimentele ; și n-a fost o experiență plăcută . Aproape m-a omorât .
Primele au fost atacurile hepatice , asupra organismului . Trebuia să-mi forțez vomitatul , altfel nu puteam să respir . Simțeam ficatul mărindu-se înăuntrul meu . Așa am devenit anorexică . Câteva luni au trecut , și am reușit să mă adaptez la situație , cum fac întotdeauna .
Dar , într-o noapte , un astfel de atac și-a făcut apariția și , și m-a marcat , pe viață . De atunci simt , văd și aud lucruri , există o prezență imaginară care-mi umple viața . Îl văd mereu , în timpul halucinațiilor , dar când îmi revin , nu mi-l amintesc decât ca o umbră , chiar dacă știu că este închipuirea exactă a unui om . Vorbesc tot timpul cu el , mă sfătuiește , mă ceartă , mă ajută . E propria mea imaginație și mă corupe . „Schizofrenie” , au spus doctorii . Și n-ai habar cum e să fii diferit în felul acesta . Să vezi copii , de vârsta ta , pe stradă , și să știi că nu vei fi niciodată ca ei , niciodată lafel de fericit ca ei . N-am spus aceste lucruri aproape nimănui , dar mi-a ajuns , m-am săturat să răspund „Sunt bine” și să mint . Să zâmbesc , încercând să mă controlez ; îmi e mai ușor , pe moment , să mint că sunt fericită , dar în timp ? Cum va fi în timp ?
Coșmarurile au devenit visele mele frumoase , și , totuși , sunt mult prea tânără pentru asta . Recunosc , sunt doar un copil .
N-am să mai scriu . Am obosit . Am obosit amintindu-mi . Să lăsăm zilele rele așa cum sunt , chiar dacă aș mai fi avut mult de spus .
Să-nchei . Depresia am învățat , în timp , să o controlez și , chiar dacă sunt încă nefericită , lucrurile par suportabile ; cred că mă descurc .
Căci zilele trec...
pentru un prieten plecat prea devreme ,
să știi că mi-e dor și mă gândesc la tine .
Ți-am promis să-ți spun totul într-o zi ,
dar , cum nu mă rog , am decis să spun lumii,
să mă audă măcar pe mine , dacă tu ai păstrat tăcerea
cât ai fost aici , cu noi .
-Diana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu