Vorbea cu atât de multă pasiune, se vedea că e fericită, că viața o satisface în sfârșit. Știam că are cicatrici,dar țineam minte că îi este rușine de ele; atunci stătea cu mânecile ridicate,parcă lăsând tot ce are mai întunecat la vedere. Suferise,suferise atât de mult. Și era tânără,încă este. Doar un copil,aș putea spune. Intrase în lumea reală înainte de a afla ce înseamnă asta. Se ruinase psihic pentru oameni care nici nu-i mai știau numele și lăsase anumite persoane să-i fure și ce îi mai rămăsese,adică un pic de decență și inocență.
Dar , acum,era bine. Era vindecată,în sfârșit.
Îi sclipeau ochii în timp ce vorbea despre el. Se cunoșteau de atât de puțin timp, „dar ne acceptăm” spunea cu zâmbetul pe buze. Sună frumos,într-adevăr, să accepți și să fii acceptat,să asculți și să fii ascultat,să înțelegi și să fii înțeles.
„Nu am mai întâlnit pe nimeni ca el.”
Știam cu toții că era adevărat, știm cu toții prin ce a trecut datorită câtorva prezențe alese greșit. O stimula să fie o persoană mai bună, o făcea să își dorească să se apropie de normalitate, ceea ce era bine. Făcea eforturi mari ca să poată spune că e bine , că se descurcă. Pe vremea aceea,încă era rănită,dar se vindeca repede. Avea un antidot bun.
„Credeți că mă va iubi vreodată?”
I-am spus că o va salva.
Dar nu știam ce își dorește mai mult.
Diana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu