Îți pui căștile în urechi atunci când cobori din mașina tatălui tău și mergi singură până la liceu, în lumea ta. Nu ți-au plăcut niciodată primele ore, deci nu le prea acorzi importanță. Pauzele ți le petreci consumându-ți sănătatea, povestind nimicuri singurei tale amice sau pur și simplu ascultând aceleași melodii care te fac să plângi.
Pauza de masă te mai revigorează,pentru că,de obicei, nu stai singură. Dar,la sfârșitul programului ești dinnou tristă și tot ce vrei să faci este să ții strâns,în brațe,ursulețul roz,de pluș,pe care îl păstrezi cu atât de multă grijă.
Ajungi să petreci alte câteva ore în oraș, cu persoane a căror prezență te întristează sau te face să te simți inferioară. Petreci cele câteva zeci de minute ale drumului spre casă regretând acțiuni trecute sau, ca de cele mai multe ori, regretând lipsa de acțiune.
Și, când te vezi acasă,în locul la care ai visat toată ziua, începi să te simți singură ; în esență,chiar ești. Nu e cu tine colegul cu care ai împărțit o țigară,nu e cu tine draga și singura ta amică, nici băiatul care-ți zâmbea prin liceu. Nici fostele iubiri,nici prietenii pe interes, nici părinții nu sunt ; nici măcar dușmanii.
E doar întuneric și liniște. Ai ținut acel zâmbet fals, perfect reprodus, toată ziua,doar pentru a ajunge tot la aceleași stări. Așa ți se întâmplă în fiecare zi. E normal. Singurătatea înseamnă rutină pentru tine.
Te ocupi de teme, mâzgălești sau compui ceva și încerci să îți refaci viața socială prin intermediul internetului. Vorbești cu cele două persoane relativ importante pentru tine până când ziua e deja la sfârșit.
Dar,când îți pui capul pe pernă,înainte să adormi ,zâmbești. Ești fericită,într-un fel trist. Pentru tine, înseamnă mult să supraviețuiești,să treci peste încă o zi.
Diana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu