Nu mă mai răni

Când am intrat, nu a durat mai mult de câteva secunde să te găsesc. Erai acolo,întins pe patul de lângă fereastră. Păreai atât de fericit,atât de împăcat cu tine însuți, atât de calm...dar,apoi, ți-am văzut încheieturile bandajate cu grijă și sânge închegat,închis la culoare,care își făcuse loc către exterior.
A câta oară era,a patra? De fiecare dată folosești aceeași lamă ruginită, de fiecare dacă tai lafel de adânc, în același loc. Atât de mult îți urăști viața? Atât de mult vrei să o închei? Ți-am spus de nenumărate ori să vorbești cu mine. Eu nu am să plec niciodată. Îmi pasă de tine,vreau să te văd fericit. Sunt aici pentru a te împiedica să îți faci singur rău,pentru a te face să te înțelegi mai bine cu tine.
Mi-ai spus că eu te cunosc cel mai bine, dar uneori am impresia că nu te știu. De fapt,nu te înțeleg deloc. De ce nu vorbești cu mine? Te pot ajuta. Ai putea fi mult mai sus decât acum,ai putea evolua, doar ai încredere.
Mă doare să te văd așa. Suferi,știu că suferi. Știu cât ți-a fost și cât îți e de greu. Te admir. Și tocmai de aceea nu am să te las să îți mai faci rău, pentru că îi rănești și pe cei din jurul tău.
Nu mă răni. Nu te răni. Nu te înțeleg,dar eu sunt tu. Nu mă mai răni,rănindu-te.

Diana.