Trăia ca un anahoret, în propria lui lume, care era statornică,de neschimbat. Se dezvolta prin disipație , iar felul lui de a fi nu-l ducea nicăieri, decât îi genera o distanație de necontestat. Își ridicase odată capul ,când fusese chemat de Soare ; și-și învinsese pământul,mormântul și destinul. Își scrisese memoriile în cuvinte alienante; era pregătit să devină un incub în orice moment, fără să dea importanță propriei ontogeneze și fără să îi pese de anacreotismul de care dăduse constant dovadă.
Se considera doar un anonim ce-și descria procesul de coroziune în fața întregii lumi. Ce dezumanizare prezintă asemenea gesturi complexe? Cine mai e ca el? Cine așteaptă purgatoriul cu zâmbetul pe chip, în minte și în suflet?
Îl studiam zi și noapte, era poetic , se distrugea într-un mod boem ; murea în fiecare zi, în astre, în zborul păsărilor albe, în lumea neființei , în lumea părerilor de rău târzii.
„Îmi sosesc corăbiile”, îmi spusese odată, „vii să le vezi cum intră în port?”. Mi-a luat câteva clipe să analizez aceste vorbe. Mă invita să îl cunosc, să îi studiez complexitatea, căci „corăbiile” lui nu era altceva decât regrete, întrebări retorice, probleme existențiale.
Orchestrarea întregirii lui nu-i ciripit de păsări albe, ci-i răcnet de bestie neîmblânzită, ce-ți sângerează obrajii și te mușcă de câte ori încerci să o închizi departe de omogenul cer al eternului.
De ce a plecat atunci, în ziua aceea de Mai? Nu știa că potecile îl duc spre Iad și nu ca-n lumea basmelor, spre Rai?
Îl studiam doar, căci nu-l înțelegeam niciodată.
Diana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu